Teoria participativă a firmei este o teorie influentă în etica afacerilor. Dacă termenul de „participanţi” sau stakeholders a apărut în anii 1960, dezvoltarea teoretică a temei a apărut mult mai târziu, datorită lui Edward Freeman (1984). Spre deosebire de abordarea axată pe responsabilitatea socială a corporaţiilor, care se concentrează masiv asupra corporaţiilor şi responsabilităţilor ce le revin, teoria participativă a firmei are ca punct de pornire analiza diferitelor grupuri faţă de care o corporaţie are anumite responsabilităţi. Ideea de bază este aceea că o corporaţie nu este condusă numai în interesul acţionarilor săi, ci că, pe lângă aceştia, există un evantai de grupuri sociale sau stakeholders, care au, la rândul lor, interese legitime faţă de activitatea unei companii.
Freeman defineşte conceptul stakeholders ca fiind orice grup sau individ care poate să afecteze ori care este afectat de atingerea obiectivelor organizaţiei. În definiţia lui Crane şi Matten, stakeholder sau participant este un individ sau grup care fie are de suferit sau de câştigat din cauza corporaţiei, fie ale cărui drepturi pot fi violate sau care trebuie respectate de către corporaţie.
Modelul tradiţional de management capitalist presupune că o companie este legată de numai patru grupuri – furnizorii, salariaţii, acţionarii şi consumatorii. Acţionarii sunt „proprietarii” firmei şi reprezintă grupul dominant, în interesul cărora firma trebuie să fie condusă. În teoria participativă a firmei, acţionarii sunt priviţi ca un grup de stakeholders printre multe altele. Compania are obligaţii nu numai faţă de un singur grup, ci faţă de întreaga varietate de grupuri sociale care sunt afectate de activitatea firmei.
Cel de al doilea argument la care recurge Friedman pentru a respinge responsabilitatea socială a corporaţiilor, acesta susţine că afacerile trebuie conduse exclusiv spre a satisface interesele proprietarilor lor. Acest argument este corelat cu modelul tradiţional al societăţii pe acţiuni, în care, prin definiţie, managerii nu au obligaţii decât faţă de acţionarii care i-au mandatat. Într-adevăr, în termeni juridici, managerii au o relaţie fiduciară cu acţionarii de a acţiona numai în interesul lor. Iată de ce teoria participativă a firmei trebuie să ofere un motiv serios, pentru care alte grupuri sociale pot avea pretenţii legitime faţă de activitatea unei corporaţii.
Freeman oferă două argumente în acest sens. În primul rând, la un nivel descriptiv, dacă se examinează relaţiile unei firme cu diferite grupuri sociale, de care este legată prin tot felul de contracte, nu este câtuşi de puţin adevărat că singurul grup care are interese legitime în activitatea firmei sunt acţionarii. Într-o perspectivă legală, există mult mai multe grupuri, distincte faţă de acţionari, care deţin în mod legitim o „parte” din corporaţie, de vreme ce interesele lor sunt protejate într-o formă sau alta. Pe lângă faptul că există contracte ferme cu furnizorii, angajaţii sau cumpărătorii, se conturează o tot mai densă reţea de reglementări legale, impuse de societate, care stabilesc de facto că un spectru larg de participanţi are anumite drepturi şi cerinţe faţă de o corporaţie.
Cel de-al doilea grup de argumente sunt de natură economică. Din perspectiva noilor teorii economice instituţionale, există şi alte obiecţii faţă de concepţia tradiţională care privilegiază acţionarii. Un exemplu ni-l oferă aşa-numitele externalităţi: dacă o firmă îşi închide o fabrică dintr-o mică localitate, concediindu-şi salariaţii, nu numai aceştia din urmă sunt direct afectaţi; proprietarii de magazine vor da faliment, impozitele şi taxele, necesare pentru finanţarea şcolilor şi a altor servicii publice, vor scădea etc. Întrucât firma nu are nici un fel de relaţii contractuale cu aceste grupuri sociale afectate, modelul tradiţional susţine că firma nu are nici un fel de obligaţii faţă de ele. Un aspect şi mai relevant este problema reprezentativităţii. Unul dintre argumentele cheie ale modelului tradiţional se referă la faptul că acţionarii sunt priviţi ca proprietari ai corporaţiei, astfel încât aceasta are, în primul rând, dacă nu exclusiv, obligaţii faţă de ei. În condiţiile actuale, acest punct de vedere reflectă realitatea intereselor acţionarilor doar într-un număr tot mai limitat de cazuri. Majoritatea acţionarilor cumpără acţiuni nu atât din dorinţa de a intra în posesia unei companii (sau a unei părţi din capitalul ei) şi nici nu sunt neapărat interesaţi ca firma la care cumpără acţiuni să asigure o profitabilitate pe termen lung. În primul rând, investitorii cumpără acţiuni din motive speculative, iar interesul lor predominant este creşterea valorii acţiunilor pe pieţele bursiere şi câtuşi de puţin „proprietatea” asupra unei anumite corporaţii ca entitate fizică. Iată de ce nu este de loc evident faptul că interesele pur speculative şi pe termen scurt ale acţionarilor ar trebui să prevaleze faţă de interesele pe termen lung ale altor grupuri, precum consumatorii, angajaţii sau furnizorii.
Freeman susţine că perspectiva lărgită asupra responsabilităţii corporaţiilor faţă de multiple grupuri de participanţi atribuie managerilor un rol nou. În loc de a mai fi nişte simpli agenţi ai acţionarilor, managerii trebuie să ţină seama de drepturile şi interesele tuturor categoriilor legitime de participanţi. În vreme ce ei continuă să aibă o responsabilitate fiduciară faţă de interesele acţionarilor, managerii din zilele noastre trebuie să găsească un echilibru între acestea şi interesele concurente ale altor grupuri de participanţi ca să asigure supravieţuirea pe termen lung a companiei, mai degrabă decât maximizarea profitului şi promovarea intereselor unui singur grup. Drept urmare, de vreme ce compania este obligată să respecte drepturile tuturor participanţilor, rezultă de la sine că, într-oanumită măsură, aceştia trebuie să poată participa la adoptarea acelor decizii manageriale care le afectează în mod substanţial bunăstarea şi drepturile. Într-oformă ceva mai dezvoltată, Freeman susţine democraţia participativă, caracterizată prin faptul că fiecare corporaţie este condusă de un consiliu al participanţilor, ce acordă fiecărei categorii de stakeholders posibilitatea să influenţeze şi să controleze deciziile companiei. El mai propune şi ideea unui model sau a unui cod obligatoriu de guvernare corporatistă, care codifică şi reglementează diferitele drepturi ale grupurilor de participanţi.
Obligaţiile corporaţiilor faţă de unele categorii de stakeholders. Există diferite modalităţi de implementare a teoriei participative dar şi mai multe forme de articulare a teoriei ca atare. Thomas Donaldson şi Lee Preston disting trei forme ale teoriei participative:
Freeman defineşte conceptul stakeholders ca fiind orice grup sau individ care poate să afecteze ori care este afectat de atingerea obiectivelor organizaţiei. În definiţia lui Crane şi Matten, stakeholder sau participant este un individ sau grup care fie are de suferit sau de câştigat din cauza corporaţiei, fie ale cărui drepturi pot fi violate sau care trebuie respectate de către corporaţie.
Modelul tradiţional de management capitalist presupune că o companie este legată de numai patru grupuri – furnizorii, salariaţii, acţionarii şi consumatorii. Acţionarii sunt „proprietarii” firmei şi reprezintă grupul dominant, în interesul cărora firma trebuie să fie condusă. În teoria participativă a firmei, acţionarii sunt priviţi ca un grup de stakeholders printre multe altele. Compania are obligaţii nu numai faţă de un singur grup, ci faţă de întreaga varietate de grupuri sociale care sunt afectate de activitatea firmei.
Cel de al doilea argument la care recurge Friedman pentru a respinge responsabilitatea socială a corporaţiilor, acesta susţine că afacerile trebuie conduse exclusiv spre a satisface interesele proprietarilor lor. Acest argument este corelat cu modelul tradiţional al societăţii pe acţiuni, în care, prin definiţie, managerii nu au obligaţii decât faţă de acţionarii care i-au mandatat. Într-adevăr, în termeni juridici, managerii au o relaţie fiduciară cu acţionarii de a acţiona numai în interesul lor. Iată de ce teoria participativă a firmei trebuie să ofere un motiv serios, pentru care alte grupuri sociale pot avea pretenţii legitime faţă de activitatea unei corporaţii.
Freeman oferă două argumente în acest sens. În primul rând, la un nivel descriptiv, dacă se examinează relaţiile unei firme cu diferite grupuri sociale, de care este legată prin tot felul de contracte, nu este câtuşi de puţin adevărat că singurul grup care are interese legitime în activitatea firmei sunt acţionarii. Într-o perspectivă legală, există mult mai multe grupuri, distincte faţă de acţionari, care deţin în mod legitim o „parte” din corporaţie, de vreme ce interesele lor sunt protejate într-o formă sau alta. Pe lângă faptul că există contracte ferme cu furnizorii, angajaţii sau cumpărătorii, se conturează o tot mai densă reţea de reglementări legale, impuse de societate, care stabilesc de facto că un spectru larg de participanţi are anumite drepturi şi cerinţe faţă de o corporaţie.
Cel de-al doilea grup de argumente sunt de natură economică. Din perspectiva noilor teorii economice instituţionale, există şi alte obiecţii faţă de concepţia tradiţională care privilegiază acţionarii. Un exemplu ni-l oferă aşa-numitele externalităţi: dacă o firmă îşi închide o fabrică dintr-o mică localitate, concediindu-şi salariaţii, nu numai aceştia din urmă sunt direct afectaţi; proprietarii de magazine vor da faliment, impozitele şi taxele, necesare pentru finanţarea şcolilor şi a altor servicii publice, vor scădea etc. Întrucât firma nu are nici un fel de relaţii contractuale cu aceste grupuri sociale afectate, modelul tradiţional susţine că firma nu are nici un fel de obligaţii faţă de ele. Un aspect şi mai relevant este problema reprezentativităţii. Unul dintre argumentele cheie ale modelului tradiţional se referă la faptul că acţionarii sunt priviţi ca proprietari ai corporaţiei, astfel încât aceasta are, în primul rând, dacă nu exclusiv, obligaţii faţă de ei. În condiţiile actuale, acest punct de vedere reflectă realitatea intereselor acţionarilor doar într-un număr tot mai limitat de cazuri. Majoritatea acţionarilor cumpără acţiuni nu atât din dorinţa de a intra în posesia unei companii (sau a unei părţi din capitalul ei) şi nici nu sunt neapărat interesaţi ca firma la care cumpără acţiuni să asigure o profitabilitate pe termen lung. În primul rând, investitorii cumpără acţiuni din motive speculative, iar interesul lor predominant este creşterea valorii acţiunilor pe pieţele bursiere şi câtuşi de puţin „proprietatea” asupra unei anumite corporaţii ca entitate fizică. Iată de ce nu este de loc evident faptul că interesele pur speculative şi pe termen scurt ale acţionarilor ar trebui să prevaleze faţă de interesele pe termen lung ale altor grupuri, precum consumatorii, angajaţii sau furnizorii.
Freeman susţine că perspectiva lărgită asupra responsabilităţii corporaţiilor faţă de multiple grupuri de participanţi atribuie managerilor un rol nou. În loc de a mai fi nişte simpli agenţi ai acţionarilor, managerii trebuie să ţină seama de drepturile şi interesele tuturor categoriilor legitime de participanţi. În vreme ce ei continuă să aibă o responsabilitate fiduciară faţă de interesele acţionarilor, managerii din zilele noastre trebuie să găsească un echilibru între acestea şi interesele concurente ale altor grupuri de participanţi ca să asigure supravieţuirea pe termen lung a companiei, mai degrabă decât maximizarea profitului şi promovarea intereselor unui singur grup. Drept urmare, de vreme ce compania este obligată să respecte drepturile tuturor participanţilor, rezultă de la sine că, într-oanumită măsură, aceştia trebuie să poată participa la adoptarea acelor decizii manageriale care le afectează în mod substanţial bunăstarea şi drepturile. Într-oformă ceva mai dezvoltată, Freeman susţine democraţia participativă, caracterizată prin faptul că fiecare corporaţie este condusă de un consiliu al participanţilor, ce acordă fiecărei categorii de stakeholders posibilitatea să influenţeze şi să controleze deciziile companiei. El mai propune şi ideea unui model sau a unui cod obligatoriu de guvernare corporatistă, care codifică şi reglementează diferitele drepturi ale grupurilor de participanţi.
Obligaţiile corporaţiilor faţă de unele categorii de stakeholders. Există diferite modalităţi de implementare a teoriei participative dar şi mai multe forme de articulare a teoriei ca atare. Thomas Donaldson şi Lee Preston disting trei forme ale teoriei participative:
- Teoria participativă normativă urmăreşte să argumenteze motivele pentru care corporaţiile ar trebui să ţină seama de interesele diferitelor categorii de participanţi;
- Teoria participativă descriptivă încearcă să stabilească dacă şi cum corporaţiile ţin seama efectiv de interesele participanţilor;
- Teoria participativă instrumentală îşi propune să răspundă la întrebarea dacă este benefic pentru corporaţii să ţină seama de interesele grupurilor de stakeholders.
No comments:
Post a Comment