În condiţiile economiei de piaţă competiţia este o condiţie necesară pentru sporirea bunăstării sociale. Cu certitudine, „una dintre trăsăturile cele mai vizibile ale afacerilor este competitivitatea. Neîndoielnic, afacerile înseamnă concurenţă şi aproape oricine îşi poate da seama de avantajele competiţiei în economia de piaţă: produse şi servicii mai bune şi mai variate, la preţuri mai mici, inovaţie, diversitate, dezvoltare etc.” Se atestă că „pieţele caracterizate prin concurenţă pentru clienţi, investitori, angajaţi, furnizori, inovaţii, renume, etc. îi responsabilizează pe managerii companiilor, înlăturându-i pe cei cu performanţele slabe. În felul acesta, pieţele concurenţiale joacă un rol moral; ele îi obligă pe oamenii de afaceri să fie mereu în alertă, implicaţi în ceea ce fac şi dispuşi să îşi asume eventualele greşeli.” Iar „competiţia trebuie să susţină dezvoltarea continuă a oportunităţilor de a cumpăra şi de a vinde, să promoveze extinderea pieţelor, precum şi specializarea şi diviziunea muncii.” Stephen Young afirmă că „banii nu sunt scopul competiţiei, ci doar un combustibil, o sursă de energie importantă, ce asigură companiilor forţa de propulsie necesară pentru a ajunge la destinaţia stabilită de cei care le conduc”.
Se poate afirma că „mulţi oameni de afaceri nu înţeleg însă prea clar natura competiţiei economice şi conexiunea ei necesară cu cooperarea; preocupaţi exclusiv de maximizarea profitului lor în limitele legii, ei ignoră orice responsabilităţi morale faţă de ceilalţi, întrucât le consideră nişte fantezii idealiste şi umanitare, ce stânjenesc afacerile, micşorând profitul. Această percepţie simplistă implică ideea că, din cauza concurenţei, un bun manager nu are, în economia de piaţă, nici o altă opţiune în afară de a cumpăra cât mai ieftin şi de a vinde cât mai scump. Se acceptă, fără entuziasm, existenţa unui cadru legal care trebuie respectat, dar atât: în limitele legii totul e permis pentru a se atinge scopul unic al oricărei afaceri serioase: maximizarea profitului.”
Doar în condiţiile unei concurenţe sălbatice nu se au de fel în vizor interesele celorlalţi – indivizi sau colectivitate, pentru că într-o competiţie corectă trebuie să se ţină cont şi de interesele celorlalţi.
Capitalismul presupune nu doar competiţie, ci şi cooperare. Despre aceasta ne relatează Dan Crăciun în Etica afacerilor. În pofida percepţiei comune a afacerilor doar ca o competiţie dură şi nemiloasă, o afacere este, în esenţa ei, o activitate de cooperare. Tranzacţiile nu ar avea loc în absenţa unor fructe ale cooperării de pe urma cărora pot să profite, mai mult sau mai puţin, ambele părţi. Relaţiile de afaceri sunt în mod esenţial bilaterale. Cooperarea şi nu competiţia reprezintă cel mai important aspect al afacerilor şi, chiar dacă competiţia rămâne importantă, cadrul cooperării fundamentează numeroase obligaţii pe care un om de afaceri trebuie să şi le asume. Cel necooperant pierde prin faptul că este un singuratic şi, chiar dacă uneori reuşeşte să profite de pe urma bunătăţii altora, el se privează de fructele acţiunii cooperante. În plus, cooperarea are loc, de regulă, pe termen lung şi pe o scară largă; tranzacţiile singulare constituie mai degrabă excepţia decât regula. În mod tipic, afacerile reprezintă un proces continuu de-a lungul timpului, care se desfăşoară într-un cadru social bazat pe înţelegere mutuală. Cineva vinde unor consumatori care obişnuiesc să cumpere produsele pe care el le oferă şi cumpără de la nişte furnizori care îşi câştigă traiul oferind în mod regulat şi sigur anumite bunuri sau servicii celor care au nevoie de ele. Dincolo de aceste relaţii „vizibile” între parteneri comerciali care au ştire unii de alţii, cooperarea economică are loc într-o reţea „invizibilă” de nebănuită întindere şi complexitate. De fiecare dată când mergem la magazin şi cumpărăm ceva, schimbăm o fărâmă din serviciile noastre pentru o cantitate infimă din serviciile pe care multe din persoane implicate în producerea acestui bun le-a îndeplinit.
O teorie cunoscută, care poate să ne ajute în înţelegerea naturii cooperării este teoria lui Adam Smith despre diviziunea socială a muncii şi „mâna invizibilă” care îi obligă pe întreprinzătorii preocupaţi fiecare numai de interesul propriu să satisfacă nevoile societăţii civile cu produse şi servicii de calitate, la preţuri rezonabile. Totuşi, această teorie, consideră Crăciun, are limite serioase. Totul e atât de simplu pentru că Smith introduce o serie de idealizări, rareori funcţionale în economia de piaţă reală. El are în vedere numai tranzacţii singulare, între parteneri comerciali perfect informaţi asupra pieţii şi preocupaţi exclusiv de maximizarea câştigurilor personale. Ori, cel mai adesea, tranzacţiile se înscriu într-un ciclu de repetiţie, nu se pot face în condiţii de perfectă informare decât cu nişte costuri nerezonabil de mari şi nu întotdeauna maximizarea profitului este unicul criteriu urmărit de partenerii comerciali. Dacă pe piaţa idealizată a lui Smith „mâna invizibilă” a cererii şi ofertei face inutil orice efort de reglementare etică a raporturilor dintre parteneri, în condiţiile pieţei reale, aceste reglementări joacă un rol important.
Obligaţiile unui om de afaceri decurg din natura cooperantă a afacerilor, precum şi din valorile comune şi din înţelegerile mutuale ale asocierilor în cadrul cărora au loc tranzacţiile. În multe situaţii, cadrul cooperării este evident. Un om de afaceri poate să-şi desfăşoare activitatea numai pentru că acţionarii, superiorii, colegii şi salariaţii cooperează cu el, iar valorile împărtăşite de către toţi, pe care se bazează cooperarea lor, sunt considerente de care el trebuie să ţină seama în toate deciziile sale. El are obligaţii faţă de acţionari, superiori, colegi şi salariaţi. Aceste obligaţii decurg din faptul că toţi sunt membri ai aceleiaşi întreprinderi comerciale. Este ceva mai greu de demonstrat că un om de afaceri are anumite obligaţii şi faţă de consumatori, furnizori sau chiar faţă de concurenţi, deoarece în aceste cazuri suntem mai degrabă conştienţi de natura concurenţială a relaţiilor dintre ei, ce par oarecum exterioare. Este adevărat. Aceste relaţii sunt exterioare. Există un element adversarial în negocierile cu furnizorii şi consumatorii, iar competitorii concurează între ei. Însă negocierile nu ar avea loc dacă nu ar exista un surplus al cooperatorilor care să fie negociat şi nimeni nu va face afaceri cu cineva doar ca el să se aleagă cu nişte profituri. Nu poţi propune cuiva o afacere bazată pe ideea că numai tu urmăreşti să profiţi de pe urma lui; propunerea poate fi atractivă numai dacă şi partenerul poate sconta pe un oarecare profit. De aceea, oferta trebuie să prezinte avantajele potenţiale ale partenerilor de afaceri, ţinând seama de nevoile şi dorinţele lor.
Pare uşor de înţeles faptul că un om de afaceri are anumite obligaţii faţă de consumatorii şi furnizorii săi, întrucât este interesat să-şi asigure fidelitatea lor, contând pe faptul că aceştia vor fi interesaţi la rândul lor să le cumpere marfa, respectiv să le ofere bunurile şi serviciile de care au nevoie. Dar cum se poate susţine că un om de afaceri are anumite obligaţii şi faţă de concurenţi? E greu de înţeles atâta timp cât rămânem prizonierii percepţiei comune a concurenţei ca un război nemilos şi ca un joc de sumă nulă, în care câştigul unuia înseamnă paguba altuia. Şi totuşi, datoria de a fi onest şi corect este valabilă în afaceri. Chiar dacă există o opoziţie naturală de interese, atâta timp cât fiecare concurent încearcă să câştige, chiar şi pe socoteala rivalilor, există diferite stiluri de competiţie, iar noi avem un puternic simţ intuitiv a ceea ce este numit fair play sau, dimpotrivă, fault sau dirty play.
Concurenţii au anumite interese comune, pe care se întemeiază unele obligaţii comune; în plus, însăşi structura competiţiei impune anumite datorii reciproce, fără de care nu se pot soluţiona decent fireştile conflicte de interese ale competitorilor.
Prin natura lor, afacerile sunt concurenţiale, însă competiţia economică îşi are temeiurile în cooperarea dintre acţionari, manageri, salariaţi, consumatori, furnizori şi chiar dintre concurenţi.
Se poate afirma că „mulţi oameni de afaceri nu înţeleg însă prea clar natura competiţiei economice şi conexiunea ei necesară cu cooperarea; preocupaţi exclusiv de maximizarea profitului lor în limitele legii, ei ignoră orice responsabilităţi morale faţă de ceilalţi, întrucât le consideră nişte fantezii idealiste şi umanitare, ce stânjenesc afacerile, micşorând profitul. Această percepţie simplistă implică ideea că, din cauza concurenţei, un bun manager nu are, în economia de piaţă, nici o altă opţiune în afară de a cumpăra cât mai ieftin şi de a vinde cât mai scump. Se acceptă, fără entuziasm, existenţa unui cadru legal care trebuie respectat, dar atât: în limitele legii totul e permis pentru a se atinge scopul unic al oricărei afaceri serioase: maximizarea profitului.”
Doar în condiţiile unei concurenţe sălbatice nu se au de fel în vizor interesele celorlalţi – indivizi sau colectivitate, pentru că într-o competiţie corectă trebuie să se ţină cont şi de interesele celorlalţi.
Capitalismul presupune nu doar competiţie, ci şi cooperare. Despre aceasta ne relatează Dan Crăciun în Etica afacerilor. În pofida percepţiei comune a afacerilor doar ca o competiţie dură şi nemiloasă, o afacere este, în esenţa ei, o activitate de cooperare. Tranzacţiile nu ar avea loc în absenţa unor fructe ale cooperării de pe urma cărora pot să profite, mai mult sau mai puţin, ambele părţi. Relaţiile de afaceri sunt în mod esenţial bilaterale. Cooperarea şi nu competiţia reprezintă cel mai important aspect al afacerilor şi, chiar dacă competiţia rămâne importantă, cadrul cooperării fundamentează numeroase obligaţii pe care un om de afaceri trebuie să şi le asume. Cel necooperant pierde prin faptul că este un singuratic şi, chiar dacă uneori reuşeşte să profite de pe urma bunătăţii altora, el se privează de fructele acţiunii cooperante. În plus, cooperarea are loc, de regulă, pe termen lung şi pe o scară largă; tranzacţiile singulare constituie mai degrabă excepţia decât regula. În mod tipic, afacerile reprezintă un proces continuu de-a lungul timpului, care se desfăşoară într-un cadru social bazat pe înţelegere mutuală. Cineva vinde unor consumatori care obişnuiesc să cumpere produsele pe care el le oferă şi cumpără de la nişte furnizori care îşi câştigă traiul oferind în mod regulat şi sigur anumite bunuri sau servicii celor care au nevoie de ele. Dincolo de aceste relaţii „vizibile” între parteneri comerciali care au ştire unii de alţii, cooperarea economică are loc într-o reţea „invizibilă” de nebănuită întindere şi complexitate. De fiecare dată când mergem la magazin şi cumpărăm ceva, schimbăm o fărâmă din serviciile noastre pentru o cantitate infimă din serviciile pe care multe din persoane implicate în producerea acestui bun le-a îndeplinit.
O teorie cunoscută, care poate să ne ajute în înţelegerea naturii cooperării este teoria lui Adam Smith despre diviziunea socială a muncii şi „mâna invizibilă” care îi obligă pe întreprinzătorii preocupaţi fiecare numai de interesul propriu să satisfacă nevoile societăţii civile cu produse şi servicii de calitate, la preţuri rezonabile. Totuşi, această teorie, consideră Crăciun, are limite serioase. Totul e atât de simplu pentru că Smith introduce o serie de idealizări, rareori funcţionale în economia de piaţă reală. El are în vedere numai tranzacţii singulare, între parteneri comerciali perfect informaţi asupra pieţii şi preocupaţi exclusiv de maximizarea câştigurilor personale. Ori, cel mai adesea, tranzacţiile se înscriu într-un ciclu de repetiţie, nu se pot face în condiţii de perfectă informare decât cu nişte costuri nerezonabil de mari şi nu întotdeauna maximizarea profitului este unicul criteriu urmărit de partenerii comerciali. Dacă pe piaţa idealizată a lui Smith „mâna invizibilă” a cererii şi ofertei face inutil orice efort de reglementare etică a raporturilor dintre parteneri, în condiţiile pieţei reale, aceste reglementări joacă un rol important.
Obligaţiile unui om de afaceri decurg din natura cooperantă a afacerilor, precum şi din valorile comune şi din înţelegerile mutuale ale asocierilor în cadrul cărora au loc tranzacţiile. În multe situaţii, cadrul cooperării este evident. Un om de afaceri poate să-şi desfăşoare activitatea numai pentru că acţionarii, superiorii, colegii şi salariaţii cooperează cu el, iar valorile împărtăşite de către toţi, pe care se bazează cooperarea lor, sunt considerente de care el trebuie să ţină seama în toate deciziile sale. El are obligaţii faţă de acţionari, superiori, colegi şi salariaţi. Aceste obligaţii decurg din faptul că toţi sunt membri ai aceleiaşi întreprinderi comerciale. Este ceva mai greu de demonstrat că un om de afaceri are anumite obligaţii şi faţă de consumatori, furnizori sau chiar faţă de concurenţi, deoarece în aceste cazuri suntem mai degrabă conştienţi de natura concurenţială a relaţiilor dintre ei, ce par oarecum exterioare. Este adevărat. Aceste relaţii sunt exterioare. Există un element adversarial în negocierile cu furnizorii şi consumatorii, iar competitorii concurează între ei. Însă negocierile nu ar avea loc dacă nu ar exista un surplus al cooperatorilor care să fie negociat şi nimeni nu va face afaceri cu cineva doar ca el să se aleagă cu nişte profituri. Nu poţi propune cuiva o afacere bazată pe ideea că numai tu urmăreşti să profiţi de pe urma lui; propunerea poate fi atractivă numai dacă şi partenerul poate sconta pe un oarecare profit. De aceea, oferta trebuie să prezinte avantajele potenţiale ale partenerilor de afaceri, ţinând seama de nevoile şi dorinţele lor.
Pare uşor de înţeles faptul că un om de afaceri are anumite obligaţii faţă de consumatorii şi furnizorii săi, întrucât este interesat să-şi asigure fidelitatea lor, contând pe faptul că aceştia vor fi interesaţi la rândul lor să le cumpere marfa, respectiv să le ofere bunurile şi serviciile de care au nevoie. Dar cum se poate susţine că un om de afaceri are anumite obligaţii şi faţă de concurenţi? E greu de înţeles atâta timp cât rămânem prizonierii percepţiei comune a concurenţei ca un război nemilos şi ca un joc de sumă nulă, în care câştigul unuia înseamnă paguba altuia. Şi totuşi, datoria de a fi onest şi corect este valabilă în afaceri. Chiar dacă există o opoziţie naturală de interese, atâta timp cât fiecare concurent încearcă să câştige, chiar şi pe socoteala rivalilor, există diferite stiluri de competiţie, iar noi avem un puternic simţ intuitiv a ceea ce este numit fair play sau, dimpotrivă, fault sau dirty play.
Concurenţii au anumite interese comune, pe care se întemeiază unele obligaţii comune; în plus, însăşi structura competiţiei impune anumite datorii reciproce, fără de care nu se pot soluţiona decent fireştile conflicte de interese ale competitorilor.
Prin natura lor, afacerile sunt concurenţiale, însă competiţia economică îşi are temeiurile în cooperarea dintre acţionari, manageri, salariaţi, consumatori, furnizori şi chiar dintre concurenţi.
No comments:
Post a Comment