Potrivit lui Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, managerii sunt responsabili doar faţă de acţionari, iar singura lor obligaţie morală este aceea de a realiza un profit maxim (pe căi legale, fireşte).
Dacă acţionarii doresc să cheltuiască o parte din profitul lor în scopuri sociale sau filantropice, nu au decât. Un manager nu are însă dreptul moral de a fi „generos” faţă de diferite grupuri sociale pe banii acţionarilor; tot ceea ce el are de făcut este să gestioneze afacerea pe care o conduce astfel încât proprietarii ei să realizeze profituri maxime.
Elaine Sternberg (lucrarea Just Business. Business Ethics in Action (1994) propune o abordare teleologică a activităţilor de business.
Orice activitate umană urmăreşte un anumit scop specific, iar modul în care se atinge ori se ratează acel scop ne arată cât de bine sau cât de rău se desfăşoară activitatea respectivă. Sternberg denumeşte teleopatică orice activitate care denaturează scopul său intrinsec, fie urmărind alte scopuri improprii, fie ţintind scopul corect, dar cu mijloace inadecvate.
Care este scopul intrinsec al afacerilor? Nefiind interesată de rolul şi funcţiile afacerilor la nivel macrosocial, ci privind lucrurile exclusiv din perspectiva unei singure întreprinderi comerciale oarecare, Sternberg răspunde: scopul intrinsec al oricărei afaceri este maximizarea profitului. Iată cum sună definiţia afacerilor de la care porneşte analiza ei: „Scopul definitoriu al afacerilor este maximizarea valorii proprietarilor pe termen lung prin intermediul vânzării de bunuri sau servicii. Această afirmaţie simplă este cheia înţelegerii afacerilor şi, prin urmare, unul dintre fundamentele înţelegerii eticii în afaceri”. Această definiţie în ultima vreme a devenit din ce în ce mai controversată. Tendinţa dominantă este aceea de a fi negată ideea că scopul afacerilor este numai profitul proprietarilor, atribuindu-se afacerilor o mie de alte scopuri sociale şi psihologice, politice şi economice. Pe măsură ce numărul acestor ţinte a crescut, s-au multiplicat şi grupurile sociale faţă de care se pretinde că afacerile ar fi responsabile.
Se obişnuieşte a spune că proprietarii nu sunt decât o categorie de stakeholders, ale căror interese trebuie satisfăcute. Întrucât importanţa şi presiunea acestei multitudini de scopuri şi de grupuri sociale interesate este considerabilă, ele nu pot fi ignorate. Dar nici nu pot intra în chiar definiţia conceptului de business. Se prea poate, spune Sternberg, ca maximizarea valorii pe termen lung deţinute de către proprietari să fie un obiectiv mai puţin nobil decât eradicarea tuturor relelor de pe lume, dar aceasta este esenţa afacerilor, pe care trebuie să o surprindă o definiţie corectă. Sternberg începe prin a preciza ce nu sunt afacerile. Scopul afacerilor nu este promovarea binelui public; chiar dacă ele contribuie la realizarea acestuia. Din acest motiv, promovarea binelui public nu poate fi prezentată drept scop definitoriu al afacerilor. Afacerile nu există ca să asigure bună-starea fizică şi psihică a salariaţilor; scopul lor nu este nici acela de a oferi locuri de muncă pentru întreaga forţă de muncă la scară naţională sau locală. Scopul afacerilor nu este nici acela de a servi interesele consumatorilor sau ale managerilor sau ale comunităţii. Scopul afacerilor nu este acela de a produce bunuri sau de a presta servicii şi nici acela de a adăuga valoare; acestea sunt mijloacele indispensabile pentru atingerea scopului lor intrinsec – maximizarea valorii pe termen lung deţinute de către proprietari – dar nu intră în definiţia afacerilor. Sternberg arată că afacerile nu trebuie confundate cu iniţiativele caritabile, cu şcolile sau cluburile private; nici cu agenţiile guvernamentale sau cu politicile sociale. Afacerile constituie un sector de activităţi specifice şi limitate, al căror unic scop este maximizarea profitului prin vânzarea de bunuri şi servicii. O atenţie sporită se cere acordată distincţiei dintre afaceri şi politicile guvernamentale. Misiunea principală a guvernării este aceea de a oferi cadrul social, politic şi juridic în care afacerile îşi urmăresc scopurile specifice. Pentru a-şi îndeplini misiunea, guvernul dispune de un monopol în utilizarea forţei pentru a menţine ordinea socială. Însă acest monopol nu poate fi acceptat decât în condiţiile de legitimitate pe care le asigură procedurile democratice, la care este normal să participe toţi indivizii a căror viaţă, proprietate şi libertate depind de deciziile guvernamentale. Spre deosebire de guvern, firmele private nu pot impune nimic prin recurs la forţă. De vreme ce afacerile nu deţin nici o putere coercitivă, participanţii la o afacere nu au de ce să voteze ca să-şi asigure libertatea. Cei care nu doresc să se conformeze unei anumite decizii sau politici de afaceri sunt liberi să iasă din asociaţie. Alegerea între a deveni sau a rămâne unul dintre partenerii sau participanţii unei anumite afaceri este o problemă de acord contractual voluntar. În al doilea rând, spre deosebire de cetăţeni, care sunt egali în faţa legii, participanţii la o afacere nu sunt cu toţii egali sau îndrituiţi să exercite un vot egal.
În mediul de afaceri, proprietarii şi interesele lor sunt pe primul plan. Aceasta nu înseamnă că salariaţii sau alte categorii de stakeholders nu contează sau că ei nu pot influenţa rezultatele unei afaceri. Dar interesele lor contează numai în măsura în care pot să afecteze maximizarea profitului. Afacerile nu au câtuşi de puţin a da socoteală în faţa salariaţilor; dimpotrivă, salariaţii sunt responsabili faţă de cei care i-au angajat.
Sternberg formulează o serie de precizări şi distincţii, menite să explice alegerea fiecăruia dintre termenii pe care îi introduce în definiţia afacerilor. Unele dintre ele se cer menţionate pe scurt. În primul rând, „valoarea” deţinută de către proprietari are o semnificaţie strict economică, măsurabilă în unităţi monetare, şi nu trebuie confundată cu valoarea morală.
Oamenii se apucă de afaceri din variate motive, dar această varietate nu are semnificaţie. Conexiunea dintre afaceri şi valoarea financiară este de natură logică, nu psihologică. Ce se întâmplă dacă proprietarii doresc altceva decât maximizarea profitului? Sternberg riscă această întrebare şi nu-i găseşte un răspuns acceptabil. În opinia ei, cei care vând bunuri şi servicii urmărind alte scopuri decât maximizarea profitului nu fac afaceri.
Elementul central şi, totodată, cel mai des criticat al definiţiei afacerilor propuse de către Sternberg este maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor. „Este esenţial ca obiectivul să fie maximizarea valorii proprietarilor, nu doar sporirea, promovarea, asigurarea sau susţinerea acesteia. Obiective mai puţin stringente decât maximizarea nu reuşesc să diferenţieze afacerile de alte activităţi. Dacă nu ar exista cerinţa de maximizare a valorii proprietarilor, orice activitate sau asociaţie care ar spori valoarea proprietarilor prin vânzări ocazionale ar trebui să fie considerată drept afacere. Amatorii (engl. hobbyists) care vând din când în când produsele lor ar conduce nişte afaceri, la fel ca şi familiile care îşi vând locuinţele. Dar fireşte, nu este cazul.
Dacă acţionarii doresc să cheltuiască o parte din profitul lor în scopuri sociale sau filantropice, nu au decât. Un manager nu are însă dreptul moral de a fi „generos” faţă de diferite grupuri sociale pe banii acţionarilor; tot ceea ce el are de făcut este să gestioneze afacerea pe care o conduce astfel încât proprietarii ei să realizeze profituri maxime.
Elaine Sternberg (lucrarea Just Business. Business Ethics in Action (1994) propune o abordare teleologică a activităţilor de business.
Orice activitate umană urmăreşte un anumit scop specific, iar modul în care se atinge ori se ratează acel scop ne arată cât de bine sau cât de rău se desfăşoară activitatea respectivă. Sternberg denumeşte teleopatică orice activitate care denaturează scopul său intrinsec, fie urmărind alte scopuri improprii, fie ţintind scopul corect, dar cu mijloace inadecvate.
Care este scopul intrinsec al afacerilor? Nefiind interesată de rolul şi funcţiile afacerilor la nivel macrosocial, ci privind lucrurile exclusiv din perspectiva unei singure întreprinderi comerciale oarecare, Sternberg răspunde: scopul intrinsec al oricărei afaceri este maximizarea profitului. Iată cum sună definiţia afacerilor de la care porneşte analiza ei: „Scopul definitoriu al afacerilor este maximizarea valorii proprietarilor pe termen lung prin intermediul vânzării de bunuri sau servicii. Această afirmaţie simplă este cheia înţelegerii afacerilor şi, prin urmare, unul dintre fundamentele înţelegerii eticii în afaceri”. Această definiţie în ultima vreme a devenit din ce în ce mai controversată. Tendinţa dominantă este aceea de a fi negată ideea că scopul afacerilor este numai profitul proprietarilor, atribuindu-se afacerilor o mie de alte scopuri sociale şi psihologice, politice şi economice. Pe măsură ce numărul acestor ţinte a crescut, s-au multiplicat şi grupurile sociale faţă de care se pretinde că afacerile ar fi responsabile.
Se obişnuieşte a spune că proprietarii nu sunt decât o categorie de stakeholders, ale căror interese trebuie satisfăcute. Întrucât importanţa şi presiunea acestei multitudini de scopuri şi de grupuri sociale interesate este considerabilă, ele nu pot fi ignorate. Dar nici nu pot intra în chiar definiţia conceptului de business. Se prea poate, spune Sternberg, ca maximizarea valorii pe termen lung deţinute de către proprietari să fie un obiectiv mai puţin nobil decât eradicarea tuturor relelor de pe lume, dar aceasta este esenţa afacerilor, pe care trebuie să o surprindă o definiţie corectă. Sternberg începe prin a preciza ce nu sunt afacerile. Scopul afacerilor nu este promovarea binelui public; chiar dacă ele contribuie la realizarea acestuia. Din acest motiv, promovarea binelui public nu poate fi prezentată drept scop definitoriu al afacerilor. Afacerile nu există ca să asigure bună-starea fizică şi psihică a salariaţilor; scopul lor nu este nici acela de a oferi locuri de muncă pentru întreaga forţă de muncă la scară naţională sau locală. Scopul afacerilor nu este nici acela de a servi interesele consumatorilor sau ale managerilor sau ale comunităţii. Scopul afacerilor nu este acela de a produce bunuri sau de a presta servicii şi nici acela de a adăuga valoare; acestea sunt mijloacele indispensabile pentru atingerea scopului lor intrinsec – maximizarea valorii pe termen lung deţinute de către proprietari – dar nu intră în definiţia afacerilor. Sternberg arată că afacerile nu trebuie confundate cu iniţiativele caritabile, cu şcolile sau cluburile private; nici cu agenţiile guvernamentale sau cu politicile sociale. Afacerile constituie un sector de activităţi specifice şi limitate, al căror unic scop este maximizarea profitului prin vânzarea de bunuri şi servicii. O atenţie sporită se cere acordată distincţiei dintre afaceri şi politicile guvernamentale. Misiunea principală a guvernării este aceea de a oferi cadrul social, politic şi juridic în care afacerile îşi urmăresc scopurile specifice. Pentru a-şi îndeplini misiunea, guvernul dispune de un monopol în utilizarea forţei pentru a menţine ordinea socială. Însă acest monopol nu poate fi acceptat decât în condiţiile de legitimitate pe care le asigură procedurile democratice, la care este normal să participe toţi indivizii a căror viaţă, proprietate şi libertate depind de deciziile guvernamentale. Spre deosebire de guvern, firmele private nu pot impune nimic prin recurs la forţă. De vreme ce afacerile nu deţin nici o putere coercitivă, participanţii la o afacere nu au de ce să voteze ca să-şi asigure libertatea. Cei care nu doresc să se conformeze unei anumite decizii sau politici de afaceri sunt liberi să iasă din asociaţie. Alegerea între a deveni sau a rămâne unul dintre partenerii sau participanţii unei anumite afaceri este o problemă de acord contractual voluntar. În al doilea rând, spre deosebire de cetăţeni, care sunt egali în faţa legii, participanţii la o afacere nu sunt cu toţii egali sau îndrituiţi să exercite un vot egal.
În mediul de afaceri, proprietarii şi interesele lor sunt pe primul plan. Aceasta nu înseamnă că salariaţii sau alte categorii de stakeholders nu contează sau că ei nu pot influenţa rezultatele unei afaceri. Dar interesele lor contează numai în măsura în care pot să afecteze maximizarea profitului. Afacerile nu au câtuşi de puţin a da socoteală în faţa salariaţilor; dimpotrivă, salariaţii sunt responsabili faţă de cei care i-au angajat.
Sternberg formulează o serie de precizări şi distincţii, menite să explice alegerea fiecăruia dintre termenii pe care îi introduce în definiţia afacerilor. Unele dintre ele se cer menţionate pe scurt. În primul rând, „valoarea” deţinută de către proprietari are o semnificaţie strict economică, măsurabilă în unităţi monetare, şi nu trebuie confundată cu valoarea morală.
Oamenii se apucă de afaceri din variate motive, dar această varietate nu are semnificaţie. Conexiunea dintre afaceri şi valoarea financiară este de natură logică, nu psihologică. Ce se întâmplă dacă proprietarii doresc altceva decât maximizarea profitului? Sternberg riscă această întrebare şi nu-i găseşte un răspuns acceptabil. În opinia ei, cei care vând bunuri şi servicii urmărind alte scopuri decât maximizarea profitului nu fac afaceri.
Elementul central şi, totodată, cel mai des criticat al definiţiei afacerilor propuse de către Sternberg este maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor. „Este esenţial ca obiectivul să fie maximizarea valorii proprietarilor, nu doar sporirea, promovarea, asigurarea sau susţinerea acesteia. Obiective mai puţin stringente decât maximizarea nu reuşesc să diferenţieze afacerile de alte activităţi. Dacă nu ar exista cerinţa de maximizare a valorii proprietarilor, orice activitate sau asociaţie care ar spori valoarea proprietarilor prin vânzări ocazionale ar trebui să fie considerată drept afacere. Amatorii (engl. hobbyists) care vând din când în când produsele lor ar conduce nişte afaceri, la fel ca şi familiile care îşi vând locuinţele. Dar fireşte, nu este cazul.
No comments:
Post a Comment