Termenul românesc de afacere, de origine franceză, este o traducere aproximativă a termenului englez business. În româneşte, cuvântul „afacere” acoperă o gamă foarte variată de activităţi sociale de interes public, fie că e vorba de afaceri juridice, afaceri interne sau externe. Din punct de vedere economic, „afacere” înseamnă mai degrabă tranzacţie comercială. În acest sens, se poate spune că „am făcut o afacere” atunci când am cumpărat sau am vândut ceva la un preţ avantajos ori că un întreprinzător „face afaceri” cu statul sau cu primăria.
Termenul anglo-american de business s-ar traduce mult mai bine în româneşte prin „întreprindere comercială privată”; în acest sens, „afacere” nu mai înseamnă tranzacţie comercială, ci o unitate economică, aflată în proprietate privată (individuală sau colectivă, pe bază de acţionariat), care produce anumite bunuri sau prestează anumite servicii oferite pe piaţa liberă. A „face afaceri” presupune „a avea o afacere”.
Unul dintre miturile cele mai periculoase din lumea oamenilor de afaceri este inspirat de conceptele darwiniste privind „supravieţuirea celor mai bine adaptaţi” într-o adevărată „junglă”. O astfel de viziune implică ideea că afacerile înseamnă competiţie înverşunată şi nu întotdeauna corectă, în care concurenţii se mănâncă unul pe celălalt, fiecare bizuindu-se numai pe propriile forţe. Afacerile sunt competitive, dar aceasta nu înseamnă că trebuie numaidecât să fie şi canibale. Metaforele animalice abundă în mediul de afaceri. Un şef amabil este un „ursuleţ” pe când un negociator redutabil este un „tigru”. Salariaţii, managerii şi concurenţii sunt descrişi ca „maimuţe, vulpi, şobolani” şi alte specii de rozătoare, insecte sau arahnide. La rândul lor, corporaţiile sunt privite ca nişte ape periculoase, pline de rechini sau de peşti pirranha ori ca nişte cuiburi de năpârci.
Pe lângă faptul că reflectă o înţelegere eronată a biologiei (nedreaptă faţă de animale), metafora junglei denaturează total natura afacerilor, care sunt posibile numai în societăţi evoluate şi civilizate. Competiţia economică are loc nu într-o junglă, ci într-un cadru social bine organizat. Pe lângă faptul că vieţuitoarele din natură nu sunt câtuşi de puţin atât de „roşii în colţi şi gheare” pe cât se crede îndeobşte, afacerile nu au nimic în comun cu lupta biologică pentru supravieţuire şi reproducere, ci sunt un produs al evoluţiei societăţii umane, dezvoltându-se pe scară largă numai într-un cadru social guvernat de reguli stricte.
Uneori, mediul de afaceri este privit ca un război. Înţelegerea mediului de afaceri ca un câmp de luptă se asociază cu imagini şi mai sângeroase decât viziunea darwinistă. Războiul este cea mai dezumanizantă imagine pe care ne-o putem face despre afaceri, iar noţiunea militaristă de apărare a teritoriului sugerează un mod greşit de comportament faţă de consumatori. Dar dacă în afaceri se iniţiază bătălii înverşunate, ele se sfârşesc numai cu învinşi.
Mediul de afaceri este vizat uneori şi ca o maşinărie eficientă de făcut bani. Metafora maşinăriei poate fi şi mai dezumanizantă decât metafora junglei şi cea a câmpului de luptă. În această viziune, tot ceea ce este omenesc dispare şi se transformă în ceva rece, impersonal şi mecanic. Gândurile, sentimentele, intuiţiile şi relaţiile interumane sunt înlocuite de cauze şi efecte. Corporaţiile nu se mai identifică cu oamenii şi personalităţile care intră în alcătuirea lor, ci sunt privite ca nişte sisteme funcţionale, în care oamenii sunt simple componente ce pot fi oricând înlocuite şi în care personalitatea umană serveşte, în cel mai bun caz, drept lubrifiant al maşinăriei, sau, în cel mai rău caz, drept impediment şi sursă de ineficienţă. Întregul mediu de afaceri încetează a mai fi legat de aspiraţii umane şi este redus la mecanismele pieţii.
În cadrul acestei abordări se foloseşte un limbaj specific. Restructurarea unei companii se numeşte „reproiectare”. Salariaţii şi managerii sunt „resurse umane”. Se doreşte ca o companie să „meargă uns” ca un motor de automobil, iar idealul este eficienţa sau randamentul, o noţiune împrumutată direct din fizica newtoniană. Angajaţii sunt piese într-o maşinărie uriaşă, care este un subansamblu în cadrul unor maşinării şi mai gigantice, economia naţională sau cea globală, iar eficienţa acestor sisteme poate fi măsurată prin cifrele pe care le dau publicităţii lunar diferite departamente sau oficii guvernamentale. Corporaţiile devin maşini de făcut bani, iar managementul se face cu cifre. Produsul vizat este profitul contabil, iar satisfacerea consumatorilor un mijloc printre altele de a face bani; iar dacă mecanismul nu (mai) are randamentul scontat, el trebuie să fie „reproiectat”. Cei care văd afacerile în această manieră mecanicistă sunt obsedaţi de ideea unui control cât mai deplin asupra sistemului.
O altă interpretare a afacerilor este afacerea ca joc. În unele cazuri, afacerea se organizează în aşa mod, încât oamenii nu muncesc doar ca să câştige, ci şi pentru că munca poate fi, în sine, atractivă şi stimulativă. Metafora jocului s-a implantat în anii ’60, când afacerile n-au mai fost văzute ca o luptă sângeroasă, pe viaţă şi pe moarte, ci mai degrabă ca activitate voluntară, excitantă şi provocatoare. Imaginea analogică a afacerilor cu sportul şi cu jocurile, accentuând „spiritul de echipă”. Cu siguranţă, afacerile nu sunt nişte simple jocuri, dar competiţia economică seamănă mult cu anumite sporturi populare şi se pretează destul de bine unor comparaţii cu întrecerile sportive. Metafora jocului are, destule neajunsuri. În primul rând, reprezentate ca nişte jocuri, afacerile tind să devină un scop în sine, având doar o legătură accidentală cu productivitatea, utilitatea şi prosperitatea generală. A introduce o minge într-un coş sau într-o poartă nu are o valoare intrinsecă, ci este o realizare numai într-un joc de baschet sau de fotbal. Dacă afacerile sunt privite ca nişte întreceri sportive, ceea ce contează este „scorul” şi „victoria”, adică înregistrarea contabilă a unor profituri cât mai mari, pierzându-se din vedere scopul esenţial al afacerilor, anume satisfacerea unor nevoi sociale reale. În realitate, majoritatea oamenilor de afaceri nu consideră câtuşi de puţin activitatea lor ca pe un joc, ci mai degrabă ca pe un mijloc de trai şi ca pe un mod de afirmare socială. Jocurile se mai deosebesc de afaceri şi sub un alt aspect important. La fotbal există o delimitare clară între jucători şi spectatori, ceea ce nu se întâmplă în cazul afacerilor. Într-o economie de piaţă, cu toţii suntem, vrând-nevrând, jucători. Miza e mult prea mare şi priveşte prea multă lume pentru a considera afacerile un simplu joc. În finanţe, mai ales, tranzacţiile pot părea foarte uşor nişte jocuri, datorită caracterului abstract al operaţiilor financiare. Este nevoie de multă imaginaţie, pricepere şi atenţie pentru a evalua efectele speculaţiilor bursiere şi ale politicilor fiscale asupra oamenilor în carne şi oase. În măsura în care activităţile financiare operează cu cifre, este foarte uşor să confunzi bilanţurile contabile cu o tabelă de scor. Atunci când ai însă de-a face cu clienţii, iluzia jocului dispare foarte repede. Afacerile devin un simplu joc numai atunci când sunt scoase din contextul lor, când oamenii devin cifre, iar mijloacele devin scopuri.
O afacere este o activitate menită să aducă proprietarilor (patroni sau acţionari) un anumit profit. Nu orice modalitate de a câştiga bani sau bunuri este o afacere. Unul poate avea un profit vânzând foarte avantajos o moştenire sau printr-o escrocherie, jucând la loterie sau furând. A scoate un profit dintr-o afacere înseamnă a înregistra anumite câştiguri băneşti prin vânzarea pe piaţă a unor bunuri şi servicii. Contrabanda cu ţigări şi alcool, prostituţia, vânzarea de droguri sau armament sunt, în sensul menţionat, afaceri (şi încă unele extrem de profitabile) – pentru că oferă consumatorilor bunuri şi servicii, dar sunt afaceri ilegale.
Ne vom referi numai la afacerile profitabile care îşi desfăşoară activitatea în cadru legal. Profitul întreprinzătorului privat este elementul esenţial al oricărei afaceri. Nu orice activitate economică furnizoare de bunuri sau servicii este o afacere, chiar dacă se soldează cu anumite beneficii. Sistemul naţional de educaţie sau de sănătate, finanţat de la bugetul de stat sau de la bugetele locale nu sunt afaceri, chiar dacă furnizează nişte servicii de importanţă vitală în societate şi chiar dacă pot aduce şi anumite beneficii contabile. Acelaşi lucru se poate spune despre serviciile publice în general – căile ferate, sistemul energetic naţional, reţelele de apă potabilă, de telefonie, radio şi televiziune etc. Nici întreprinderile comerciale aflate în proprietate publică, chiar dacă produc bunuri şi sunt, eventual, profitabile, nu sunt afaceri. Rostul lor nu este acela de a aduce profituri întreprinzătorilor privaţi, ci de a satisface anumite nevoi sociale de mare importanţă, fiind administrate de către stat, care dispune de eventualele beneficii nu în funcţie de criterii strict comerciale, ci având în vedere o serie de alte criterii – sociale sau politice.
Dar există divergenţele de opinii, de natură teoretică, ci mai ales ideologică (ce au implicaţii serioase asupra concepţiei privind responsabilităţile morale ale oamenilor de afaceri). Principalele teme care se discută:
Cele două poziţii sunt mai degrabă ca fiind complementare decât incompatibile, fiecare bazându-se
pe argumente valabile în cadrul teoretic pe care şi l-a delimitat. Iată cum s-ar putea contura aceste perspective diferite asupra afacerilor:
Termenul anglo-american de business s-ar traduce mult mai bine în româneşte prin „întreprindere comercială privată”; în acest sens, „afacere” nu mai înseamnă tranzacţie comercială, ci o unitate economică, aflată în proprietate privată (individuală sau colectivă, pe bază de acţionariat), care produce anumite bunuri sau prestează anumite servicii oferite pe piaţa liberă. A „face afaceri” presupune „a avea o afacere”.
Unul dintre miturile cele mai periculoase din lumea oamenilor de afaceri este inspirat de conceptele darwiniste privind „supravieţuirea celor mai bine adaptaţi” într-o adevărată „junglă”. O astfel de viziune implică ideea că afacerile înseamnă competiţie înverşunată şi nu întotdeauna corectă, în care concurenţii se mănâncă unul pe celălalt, fiecare bizuindu-se numai pe propriile forţe. Afacerile sunt competitive, dar aceasta nu înseamnă că trebuie numaidecât să fie şi canibale. Metaforele animalice abundă în mediul de afaceri. Un şef amabil este un „ursuleţ” pe când un negociator redutabil este un „tigru”. Salariaţii, managerii şi concurenţii sunt descrişi ca „maimuţe, vulpi, şobolani” şi alte specii de rozătoare, insecte sau arahnide. La rândul lor, corporaţiile sunt privite ca nişte ape periculoase, pline de rechini sau de peşti pirranha ori ca nişte cuiburi de năpârci.
Pe lângă faptul că reflectă o înţelegere eronată a biologiei (nedreaptă faţă de animale), metafora junglei denaturează total natura afacerilor, care sunt posibile numai în societăţi evoluate şi civilizate. Competiţia economică are loc nu într-o junglă, ci într-un cadru social bine organizat. Pe lângă faptul că vieţuitoarele din natură nu sunt câtuşi de puţin atât de „roşii în colţi şi gheare” pe cât se crede îndeobşte, afacerile nu au nimic în comun cu lupta biologică pentru supravieţuire şi reproducere, ci sunt un produs al evoluţiei societăţii umane, dezvoltându-se pe scară largă numai într-un cadru social guvernat de reguli stricte.
Uneori, mediul de afaceri este privit ca un război. Înţelegerea mediului de afaceri ca un câmp de luptă se asociază cu imagini şi mai sângeroase decât viziunea darwinistă. Războiul este cea mai dezumanizantă imagine pe care ne-o putem face despre afaceri, iar noţiunea militaristă de apărare a teritoriului sugerează un mod greşit de comportament faţă de consumatori. Dar dacă în afaceri se iniţiază bătălii înverşunate, ele se sfârşesc numai cu învinşi.
Mediul de afaceri este vizat uneori şi ca o maşinărie eficientă de făcut bani. Metafora maşinăriei poate fi şi mai dezumanizantă decât metafora junglei şi cea a câmpului de luptă. În această viziune, tot ceea ce este omenesc dispare şi se transformă în ceva rece, impersonal şi mecanic. Gândurile, sentimentele, intuiţiile şi relaţiile interumane sunt înlocuite de cauze şi efecte. Corporaţiile nu se mai identifică cu oamenii şi personalităţile care intră în alcătuirea lor, ci sunt privite ca nişte sisteme funcţionale, în care oamenii sunt simple componente ce pot fi oricând înlocuite şi în care personalitatea umană serveşte, în cel mai bun caz, drept lubrifiant al maşinăriei, sau, în cel mai rău caz, drept impediment şi sursă de ineficienţă. Întregul mediu de afaceri încetează a mai fi legat de aspiraţii umane şi este redus la mecanismele pieţii.
În cadrul acestei abordări se foloseşte un limbaj specific. Restructurarea unei companii se numeşte „reproiectare”. Salariaţii şi managerii sunt „resurse umane”. Se doreşte ca o companie să „meargă uns” ca un motor de automobil, iar idealul este eficienţa sau randamentul, o noţiune împrumutată direct din fizica newtoniană. Angajaţii sunt piese într-o maşinărie uriaşă, care este un subansamblu în cadrul unor maşinării şi mai gigantice, economia naţională sau cea globală, iar eficienţa acestor sisteme poate fi măsurată prin cifrele pe care le dau publicităţii lunar diferite departamente sau oficii guvernamentale. Corporaţiile devin maşini de făcut bani, iar managementul se face cu cifre. Produsul vizat este profitul contabil, iar satisfacerea consumatorilor un mijloc printre altele de a face bani; iar dacă mecanismul nu (mai) are randamentul scontat, el trebuie să fie „reproiectat”. Cei care văd afacerile în această manieră mecanicistă sunt obsedaţi de ideea unui control cât mai deplin asupra sistemului.
O altă interpretare a afacerilor este afacerea ca joc. În unele cazuri, afacerea se organizează în aşa mod, încât oamenii nu muncesc doar ca să câştige, ci şi pentru că munca poate fi, în sine, atractivă şi stimulativă. Metafora jocului s-a implantat în anii ’60, când afacerile n-au mai fost văzute ca o luptă sângeroasă, pe viaţă şi pe moarte, ci mai degrabă ca activitate voluntară, excitantă şi provocatoare. Imaginea analogică a afacerilor cu sportul şi cu jocurile, accentuând „spiritul de echipă”. Cu siguranţă, afacerile nu sunt nişte simple jocuri, dar competiţia economică seamănă mult cu anumite sporturi populare şi se pretează destul de bine unor comparaţii cu întrecerile sportive. Metafora jocului are, destule neajunsuri. În primul rând, reprezentate ca nişte jocuri, afacerile tind să devină un scop în sine, având doar o legătură accidentală cu productivitatea, utilitatea şi prosperitatea generală. A introduce o minge într-un coş sau într-o poartă nu are o valoare intrinsecă, ci este o realizare numai într-un joc de baschet sau de fotbal. Dacă afacerile sunt privite ca nişte întreceri sportive, ceea ce contează este „scorul” şi „victoria”, adică înregistrarea contabilă a unor profituri cât mai mari, pierzându-se din vedere scopul esenţial al afacerilor, anume satisfacerea unor nevoi sociale reale. În realitate, majoritatea oamenilor de afaceri nu consideră câtuşi de puţin activitatea lor ca pe un joc, ci mai degrabă ca pe un mijloc de trai şi ca pe un mod de afirmare socială. Jocurile se mai deosebesc de afaceri şi sub un alt aspect important. La fotbal există o delimitare clară între jucători şi spectatori, ceea ce nu se întâmplă în cazul afacerilor. Într-o economie de piaţă, cu toţii suntem, vrând-nevrând, jucători. Miza e mult prea mare şi priveşte prea multă lume pentru a considera afacerile un simplu joc. În finanţe, mai ales, tranzacţiile pot părea foarte uşor nişte jocuri, datorită caracterului abstract al operaţiilor financiare. Este nevoie de multă imaginaţie, pricepere şi atenţie pentru a evalua efectele speculaţiilor bursiere şi ale politicilor fiscale asupra oamenilor în carne şi oase. În măsura în care activităţile financiare operează cu cifre, este foarte uşor să confunzi bilanţurile contabile cu o tabelă de scor. Atunci când ai însă de-a face cu clienţii, iluzia jocului dispare foarte repede. Afacerile devin un simplu joc numai atunci când sunt scoase din contextul lor, când oamenii devin cifre, iar mijloacele devin scopuri.
O afacere este o activitate menită să aducă proprietarilor (patroni sau acţionari) un anumit profit. Nu orice modalitate de a câştiga bani sau bunuri este o afacere. Unul poate avea un profit vânzând foarte avantajos o moştenire sau printr-o escrocherie, jucând la loterie sau furând. A scoate un profit dintr-o afacere înseamnă a înregistra anumite câştiguri băneşti prin vânzarea pe piaţă a unor bunuri şi servicii. Contrabanda cu ţigări şi alcool, prostituţia, vânzarea de droguri sau armament sunt, în sensul menţionat, afaceri (şi încă unele extrem de profitabile) – pentru că oferă consumatorilor bunuri şi servicii, dar sunt afaceri ilegale.
Ne vom referi numai la afacerile profitabile care îşi desfăşoară activitatea în cadru legal. Profitul întreprinzătorului privat este elementul esenţial al oricărei afaceri. Nu orice activitate economică furnizoare de bunuri sau servicii este o afacere, chiar dacă se soldează cu anumite beneficii. Sistemul naţional de educaţie sau de sănătate, finanţat de la bugetul de stat sau de la bugetele locale nu sunt afaceri, chiar dacă furnizează nişte servicii de importanţă vitală în societate şi chiar dacă pot aduce şi anumite beneficii contabile. Acelaşi lucru se poate spune despre serviciile publice în general – căile ferate, sistemul energetic naţional, reţelele de apă potabilă, de telefonie, radio şi televiziune etc. Nici întreprinderile comerciale aflate în proprietate publică, chiar dacă produc bunuri şi sunt, eventual, profitabile, nu sunt afaceri. Rostul lor nu este acela de a aduce profituri întreprinzătorilor privaţi, ci de a satisface anumite nevoi sociale de mare importanţă, fiind administrate de către stat, care dispune de eventualele beneficii nu în funcţie de criterii strict comerciale, ci având în vedere o serie de alte criterii – sociale sau politice.
Dar există divergenţele de opinii, de natură teoretică, ci mai ales ideologică (ce au implicaţii serioase asupra concepţiei privind responsabilităţile morale ale oamenilor de afaceri). Principalele teme care se discută:
- Care este scopul afacerilor? Unii consideră că scopul unic sau cel puţin primordial al oricărei afaceri este profitul întreprinzătorilor; o afacere nu este pusă pe picioare de dragul satisfacerii unor nevoi sociale, ci pentru ca deţinătorii ei să realizeze anumite câştiguri băneşti. Alţii consideră, dimpotrivă, că scopul oricărei afaceri este în primul rând acela de a satisface anumite nevoi sociale, profitul fiind răsplata cuvenită celor care, prin iniţiativa lor, contribuie cât mai eficient la realizarea acestui obiectiv. Pe scurt: o afacere trebuie să aducă profit – indiferent cum, în limite legale; opinia contrară: o afacere trebuie să fie socialmente utilă, profitul fiind o consecinţă a acestei utilităţi.
- Care este mărimea profitului urmărit? Unii introduc chiar în definiţia conceptului de afacere maximizarea profitului; cu alte cuvinte, orice afacere urmăreşte nu doar un oarecare profit, ci profitul maxim, în condiţii legale. Întreprinzătorul privat nu se mulţumeşte să nu iasă în pagubă, câştigând ceva din afacerea lui; un bun om de afaceri este acela care se străduieşte să realizeze un profit cât mai mare indiferent de orice alte considerente. Alţii susţin, dimpotrivă, că maximizarea profitului cu orice preţ, chiar dacă numai în limite legale, este o formă de egoism şi de iresponsabilitate socială. Grija omului de afaceri trebuie să fie în primul rând utilitatea socială şi calitatea produselor sau serviciilor pe care le oferă pe piaţă consumatorilor, mulţumindu-se cu un profit rezonabil – un termen mai mult decât vag, de natură să plaseze discuţia într-o nebulozitate totală.
- Pentru cine, în folosul cui lucrează oamenii de afaceri? Unii susţin că exclusiv pentru a satisface interesul patronilor sau acţionarilor de a realiza profituri cât mai mari; o afacere nu este o utilitate publică sau o acţiune filantropică, pornită cu gândul la foloasele şi interesele altora, ci un risc asumat şi multă muncă în vederea satisfacerii dorinţei întreprinzătorilor de a câştiga cât mai mulţi bani. Alţii consideră însă că o afacere bună şi onorabilă nu-i priveşte exclusiv pe deţinătorii capitalului investit, ci trebuie să aibă în vedere interesele unor cercuri şi categorii sociale mult mai largi care, direct sau indirect, au de câştigat sau de pierdut din ceea ce face o anumită întreprindere privată. Cei care sunt numiţi stakeholders („participanţi”), sunt cercuri largi – care cuprind consumatorii, salariaţii, furnizorii, creditorii sau locuitorii comunităţii în care o firmă îşi are sediul – au tot dreptul să ceară ca o afacere să lucreze şi în interesul lor, oferind bunuri şi servicii sigure şi de bună calitate, la preţuri rezonabile, să asigure locuri de muncă pentru forţa de muncă locală (salariaţi sau furnizori), să nu polueze mediul etc.
Cele două poziţii sunt mai degrabă ca fiind complementare decât incompatibile, fiecare bazându-se
pe argumente valabile în cadrul teoretic pe care şi l-a delimitat. Iată cum s-ar putea contura aceste perspective diferite asupra afacerilor:
- Perspectiva restrânsă sau internă şi punctuală asupra afacerilor priveşte lucrurile la scară redusă, din interiorul întreprinderii capitaliste. Cadrul teoretic se limitează aşadar la ceea ce se petrece în interiorul unei afaceri, considerând relaţiile sale cu mediul economic exclusiv din punctul de vedere al celor care posedă capitalul şi al managerilor care răspund de utilizarea lui cât mai eficientă, adică profitabilă.
- Perspectiva lărgită sau externă şi globalizantă priveşte diferitele afaceri la scară macrosocială, ca elemente ale sistemului economic şi ale celui social. Cadrul teoretic se extinde mult dincolo de limitele unei singure afaceri, considerând orice afacere ca pe o componentă printre altele a sistemului economic, din punctul de vedere al tuturor indivizilor care, fie ei oameni de afaceri sau nu, coexistă într-un sistem de relaţii necesare de competiţie, dar şi de cooperare.
No comments:
Post a Comment