Faţă de angajat se impun anumite cerinţe din perspectiva moralei. Se poate afirma că „moralitatea inerentă funcţiei angajatului impune o colaborare constructivă cu managementul firmei, cooperare ce nu trebuie neglijată sau descurajată de către angajatori.”
W. Edward Deming propune ca „angajaţii să îşi asume următoarele responsabilităţi:
Într-o societate capitalistă democratică este bine şi este necesar ca angajaţii să lupte prin toate mijloacele legale pentru dobândirea şi respectarea drepturilor care li se cuvin. Democraţia şi statul de drept presupun însă un „contract social” care consacră anumite drepturi numai în compensaţie faţă de asumarea şi respectarea anumitor obligaţii.
Ca şi drepturile, îndatoririle angajaţilor faţă de angajatori sunt înscrise în contractele de muncă, potrivit legislaţiei în vigoare, precum şi în regulamentele de ordine interioară ale diferitelor companii – respectarea sau nesocotirea lor dând naştere unor litigii de natură juridică. Dincolo de cadrul legal se deschide însă, ca de obicei, o zonă „gri”, în care se conturează anumite îndatoriri morale ale angajaţilor faţă de firmele pentru care lucrează. Şi tot ca de obicei, aceste îndatoriri sunt într-o măsură sau alta controversabile.
Cele mai importante obligaţii morale ale angajaţilor sunt loialitatea faţă de firmă şi whistle-blowing.
Loialitatea şi moralitatea. Din partea angajaţilor permanenţi se poate aştepta în mod rezonabil un oarecare grad de fidelitate şi de loialitate faţă de compania la care lucrează, mai ales dacă aceasta le oferă o siguranţă a locului de muncă, sentimentul de apartenenţă la o comunitate, sprijin şi înţelegere în momentele dificile etc.
Apar, însă, mai multe probleme. Cât de departe ar trebui să meargă această loialitate faţă de firmă? Este rezonabilă pretenţia unor companii de a se bucura de o fidelitate totală din partea angajaţilor sau există anumite limite, dincolo de care această pretenţie de loialitate se dovedeşte nerezonabilă? Ce se întâmplă, în particular, atunci când comportamentul cerut la locul de muncă vine în contradicţie cu normele morale larg acceptate în societate sau cu standardele etice ale individului? De exemplu, aşa ceva se poate întâmpla atunci când i se cere unui angajat să violeze intimitatea altuia, spionând şi raportând mişcările acestuia sau atunci când i se cere unui angajat să mintă ori să ascundă adevărul ori de câte ori sunt în joc succesul şi reputaţia firmei.
Whistle-blowing. Literal, termenul englezesc whistle-blowing înseamnă „a sufla în fluier”, aşa cum face un arbitru pentru a semnala comiterea unei infracţiuni. Dată fiind dificultatea unei traduceri la fel de sugestive, în majoritatea lucrărilor de etică în afaceri scrise în alte limbi decât cea engleză a fost adoptată expresia originală. În sens strict, în contextul eticii afacerilor se înţelege prin whistle-blowing gestul unui angajat de a da publicităţii comiterea unor infracţiuni de către compania la care lucrează, infracţiuni pe care managerii companiei ar dori să le ţină cât mai departe de opinia publică. Întrebările care se pun în legătură cu acest gen de „indiscreţie” sunt dacă whistle-blowing este moralmente permisibil sau este o abatere inacceptabilă de la norma loialităţii şi de la obligaţia de confidenţialitate?
Cel mai frecvent mod de abordare pune în balanţă pericolele probabile la care este expus publicul în cazul în care se păstrează tăcerea, şi eventualele pierderi ale companiei, dacă se spune adevărul. Dacă riscurile pentru public sunt minime, iar pierderile companiei foarte mari, susţin unii, obligaţia de confidenţialitate a angajatului ar trebui să prevaleze faţă de orice alte consideraţii. Dacă riscul pentru public este însă ridicat, whistle-blowing poate fi un mod de acţiune permis sau, în unele cazuri foarte grave, chiar necesar. Acest mod de abordare prezintă însă două slăbiciuni. În primul rând, exclude daunele produse de acele acte prin care se stabileşte necinstea ca practică legitimă. Efectele imediate ale unei minciuni pot fi benefice, dar ele pot fi anulate pe termen lung de efectele unei acumulări de minciuni – ceea ce este rău din perspectiva utilitarismului. Şi chiar dacă efectele însumate rămân benefice – ceea ce oferă o justificare acceptabilă pentru act utilitarianism, minciuna este, în sine, condamnabilă din punct de vedere aristotelic sau kantian. În al doilea rând, lasă nerezolvată chestiunea imposibilităţii de a calcula precis raportul obiectiv dintre costuri şi beneficii, mai ales în condiţiile în care managerii şi angajaţii pot evalua diferit gravitatea neregulilor comise.
În practică, afacerile pun mare accent atât pe veniturile acţionarilor, cât şi pe loialitatea angajaţilor, iar modul lor de acţiune se pliază conform acestor două priorităţi. Chiar şi atunci când au o clară dimensiune morală, deciziile sunt luate pe considerente mai degrabă comerciale decât morale, iar „fluieraşii” sunt fie concediaţi, fie încurajaţi să plece în altă parte.
Confruntat cu o neregulă oarecare, orice angajat este dator să reacţioneze în mod responsabil, ferindu-se să dăuneze firmei pe baza unor zvonuri neîntemeiate şi acordând angajatorului posibilitatea de a remedia eventualele nereguli. Cu condiţia de a nu se pripi şi de a se adresa mai întâi superiorilor săi din cadrul companiei, unui angajat nu i se poate pretinde cu argumente solide să se comporte altcumva decât ar trebui să acţioneze o persoană morală din afara companiei.
Corectitudinea relaţiilor dintre angajaţi. Orice corporaţie are o structură ce nu poate fi redusă la numai doi poli: angajatori şi angajaţi. De la CEO şi membrii staff-ului managerial şi până la ultimul angajat, orice organizaţie comercială se bazează pe cooperarea mai multor funcţii specializate, a cărei coordonare solicită o ierarhie şi un lanţ decizional. Cu alte cuvinte, angajaţii sunt cuprinşi într-o reţea complexă de relaţii pe verticală şi pe orizontală. Prin urmare, trebuie să existe o diviziune a muncii şi o ierarhie a autorităţii decizionale. Diferitele categorii de personal şi chiar indivizi din aceeaşi categorie au contribuţii inegale la succesul sau la eşecul firmei. Din acest motiv, un sistem de retribuţii inegale este întru totul just şi corect, atâta timp cât diferenţele de retribuţie sunt legate numai de contribuţia fiecărui angajat la activitatea companiei.
O afacere funcţională solicită o cât mai bună cooperare între toate compartimentele sale. Din acest motiv, cultura corporatistă pune un mare accent pe aşa-numitul team spirit – „spiritul de echipă”, cultivând loialitatea fiecărui angajat faţă de colegi, fie aceştia superiori, egali sau subordonaţi. Dar membrii unei companii trebuie, pe de altă parte, să intre şi în relaţii de concurenţă unii cu ceilalţi, în primul rând ca să îşi păstreze slujbele şi, în al doilea rând, ca să urce pe scara ierarhică a firmei. Competiţia dintre angajaţi nu ridică probleme etice speciale. Este rău, necinstit şi incorect să minţi, să trişezi, să manipulezi, să furi, să violezi intimitatea cuiva etc. în orice situaţie, inclusiv la locul de muncă. Nici un context de afaceri nu poate justifica moral un comportament blamabil în lumea din afara unei companii. Dacă, în general este rău să minţi ori să ascunzi adevărul, atunci nimeni nu se poate pretinde moralmente îndreptăţit să trişeze pentru a-şi păstra slujba ori ca să obţină o promovare.
Problemele specifice de etică în afaceri sunt legate de temeiurile pe baza cărora managerii stabilesc şi aplică regulile de diferenţiere a angajaţilor, în virtutea cărora aceştia primesc un tratament inegal.
W. Edward Deming propune ca „angajaţii să îşi asume următoarele responsabilităţi:
- Să îşi însuşească şi să pună în aplicare misiunea, obiectivele şi procedurile de operare ale companiei;
- Să aibă în vedere nu doar beneficiile pe termen scurt câştigate în urma muncii depuse, ci să fie preocupaţi şi de bunăstarea pe termen lung a companiei;
- Să fie cu adevărat preocupaţi de îmbunătăţirea constantă a calităţii produselor şi serviciilor oferite de companie;
- Să ştie exact ce presupune munca lor şi să se străduiască să se perfecţioneze;
- Să nu abuzeze de autoritatea dată de vechimea în muncă şi să nu înlocuiască regulile de muncă deja stabilite cu propriile lor reguli;
- Să evite orice comportament conflictual sau de competitivitate neproductivă între departamente, în interiorul acestora sau în relaţiile cu managerii; în tot ceea ce fac la locul de muncă să dea dovadă de spirit de echipă şi să aibă în vedere binele comun al tuturor celor ce lucrează în companie.”
Într-o societate capitalistă democratică este bine şi este necesar ca angajaţii să lupte prin toate mijloacele legale pentru dobândirea şi respectarea drepturilor care li se cuvin. Democraţia şi statul de drept presupun însă un „contract social” care consacră anumite drepturi numai în compensaţie faţă de asumarea şi respectarea anumitor obligaţii.
Ca şi drepturile, îndatoririle angajaţilor faţă de angajatori sunt înscrise în contractele de muncă, potrivit legislaţiei în vigoare, precum şi în regulamentele de ordine interioară ale diferitelor companii – respectarea sau nesocotirea lor dând naştere unor litigii de natură juridică. Dincolo de cadrul legal se deschide însă, ca de obicei, o zonă „gri”, în care se conturează anumite îndatoriri morale ale angajaţilor faţă de firmele pentru care lucrează. Şi tot ca de obicei, aceste îndatoriri sunt într-o măsură sau alta controversabile.
Cele mai importante obligaţii morale ale angajaţilor sunt loialitatea faţă de firmă şi whistle-blowing.
Loialitatea şi moralitatea. Din partea angajaţilor permanenţi se poate aştepta în mod rezonabil un oarecare grad de fidelitate şi de loialitate faţă de compania la care lucrează, mai ales dacă aceasta le oferă o siguranţă a locului de muncă, sentimentul de apartenenţă la o comunitate, sprijin şi înţelegere în momentele dificile etc.
Apar, însă, mai multe probleme. Cât de departe ar trebui să meargă această loialitate faţă de firmă? Este rezonabilă pretenţia unor companii de a se bucura de o fidelitate totală din partea angajaţilor sau există anumite limite, dincolo de care această pretenţie de loialitate se dovedeşte nerezonabilă? Ce se întâmplă, în particular, atunci când comportamentul cerut la locul de muncă vine în contradicţie cu normele morale larg acceptate în societate sau cu standardele etice ale individului? De exemplu, aşa ceva se poate întâmpla atunci când i se cere unui angajat să violeze intimitatea altuia, spionând şi raportând mişcările acestuia sau atunci când i se cere unui angajat să mintă ori să ascundă adevărul ori de câte ori sunt în joc succesul şi reputaţia firmei.
Whistle-blowing. Literal, termenul englezesc whistle-blowing înseamnă „a sufla în fluier”, aşa cum face un arbitru pentru a semnala comiterea unei infracţiuni. Dată fiind dificultatea unei traduceri la fel de sugestive, în majoritatea lucrărilor de etică în afaceri scrise în alte limbi decât cea engleză a fost adoptată expresia originală. În sens strict, în contextul eticii afacerilor se înţelege prin whistle-blowing gestul unui angajat de a da publicităţii comiterea unor infracţiuni de către compania la care lucrează, infracţiuni pe care managerii companiei ar dori să le ţină cât mai departe de opinia publică. Întrebările care se pun în legătură cu acest gen de „indiscreţie” sunt dacă whistle-blowing este moralmente permisibil sau este o abatere inacceptabilă de la norma loialităţii şi de la obligaţia de confidenţialitate?
Cel mai frecvent mod de abordare pune în balanţă pericolele probabile la care este expus publicul în cazul în care se păstrează tăcerea, şi eventualele pierderi ale companiei, dacă se spune adevărul. Dacă riscurile pentru public sunt minime, iar pierderile companiei foarte mari, susţin unii, obligaţia de confidenţialitate a angajatului ar trebui să prevaleze faţă de orice alte consideraţii. Dacă riscul pentru public este însă ridicat, whistle-blowing poate fi un mod de acţiune permis sau, în unele cazuri foarte grave, chiar necesar. Acest mod de abordare prezintă însă două slăbiciuni. În primul rând, exclude daunele produse de acele acte prin care se stabileşte necinstea ca practică legitimă. Efectele imediate ale unei minciuni pot fi benefice, dar ele pot fi anulate pe termen lung de efectele unei acumulări de minciuni – ceea ce este rău din perspectiva utilitarismului. Şi chiar dacă efectele însumate rămân benefice – ceea ce oferă o justificare acceptabilă pentru act utilitarianism, minciuna este, în sine, condamnabilă din punct de vedere aristotelic sau kantian. În al doilea rând, lasă nerezolvată chestiunea imposibilităţii de a calcula precis raportul obiectiv dintre costuri şi beneficii, mai ales în condiţiile în care managerii şi angajaţii pot evalua diferit gravitatea neregulilor comise.
În practică, afacerile pun mare accent atât pe veniturile acţionarilor, cât şi pe loialitatea angajaţilor, iar modul lor de acţiune se pliază conform acestor două priorităţi. Chiar şi atunci când au o clară dimensiune morală, deciziile sunt luate pe considerente mai degrabă comerciale decât morale, iar „fluieraşii” sunt fie concediaţi, fie încurajaţi să plece în altă parte.
Confruntat cu o neregulă oarecare, orice angajat este dator să reacţioneze în mod responsabil, ferindu-se să dăuneze firmei pe baza unor zvonuri neîntemeiate şi acordând angajatorului posibilitatea de a remedia eventualele nereguli. Cu condiţia de a nu se pripi şi de a se adresa mai întâi superiorilor săi din cadrul companiei, unui angajat nu i se poate pretinde cu argumente solide să se comporte altcumva decât ar trebui să acţioneze o persoană morală din afara companiei.
Corectitudinea relaţiilor dintre angajaţi. Orice corporaţie are o structură ce nu poate fi redusă la numai doi poli: angajatori şi angajaţi. De la CEO şi membrii staff-ului managerial şi până la ultimul angajat, orice organizaţie comercială se bazează pe cooperarea mai multor funcţii specializate, a cărei coordonare solicită o ierarhie şi un lanţ decizional. Cu alte cuvinte, angajaţii sunt cuprinşi într-o reţea complexă de relaţii pe verticală şi pe orizontală. Prin urmare, trebuie să existe o diviziune a muncii şi o ierarhie a autorităţii decizionale. Diferitele categorii de personal şi chiar indivizi din aceeaşi categorie au contribuţii inegale la succesul sau la eşecul firmei. Din acest motiv, un sistem de retribuţii inegale este întru totul just şi corect, atâta timp cât diferenţele de retribuţie sunt legate numai de contribuţia fiecărui angajat la activitatea companiei.
O afacere funcţională solicită o cât mai bună cooperare între toate compartimentele sale. Din acest motiv, cultura corporatistă pune un mare accent pe aşa-numitul team spirit – „spiritul de echipă”, cultivând loialitatea fiecărui angajat faţă de colegi, fie aceştia superiori, egali sau subordonaţi. Dar membrii unei companii trebuie, pe de altă parte, să intre şi în relaţii de concurenţă unii cu ceilalţi, în primul rând ca să îşi păstreze slujbele şi, în al doilea rând, ca să urce pe scara ierarhică a firmei. Competiţia dintre angajaţi nu ridică probleme etice speciale. Este rău, necinstit şi incorect să minţi, să trişezi, să manipulezi, să furi, să violezi intimitatea cuiva etc. în orice situaţie, inclusiv la locul de muncă. Nici un context de afaceri nu poate justifica moral un comportament blamabil în lumea din afara unei companii. Dacă, în general este rău să minţi ori să ascunzi adevărul, atunci nimeni nu se poate pretinde moralmente îndreptăţit să trişeze pentru a-şi păstra slujba ori ca să obţină o promovare.
Problemele specifice de etică în afaceri sunt legate de temeiurile pe baza cărora managerii stabilesc şi aplică regulile de diferenţiere a angajaţilor, în virtutea cărora aceştia primesc un tratament inegal.
No comments:
Post a Comment