Există mai multe teorii etice în mediul de afaceri:
În general, toţi gânditorii sunt de acord că categoria centrală a eticii este Binele. Dar ce referire la întrebarea ce anume este Binele? sau ce este Dreptatea?, răspunsurile sunt destul de variate. În continuare, vom examina unele teorii etice şi anume, teoriile etice standard.
Etica virtuţii este etica bazată pe tradiţia aristotelică inaugurată de lucrarea sa Etica nicomahică. În cazul eticii economice, etica virtuţii se preocupă de aşa întrebări: ce fel de profesionişti trebuie să fim? Care sunt virtuţile necesare oamenilor de afaceri?
Pentru Aristotel în orice acţiune sau decizie binele (fericirea) constituie scopul final. În numele binelui/fericirii se face totul. Fericirea este o valoare-scop, spre deosebire de valorile mijloc, menite a fi utilizate pentru atingerea unor scopuri mai înalte. Fericirea e starea omului care dobândeşte şi amplifică valori-mijloc, virtuţi. Etica lui Aristotel este şi una eudaimonistă, bazată pe fericire.
Aristotel fondează etica virtuţilor şi iniţiază discuţiile teoretice despre „virtuţile civice”. Fericirea este o activitate a sufletului ce are lor în conformitate cu virtutea. Pentru ca o persoană să acţioneze corect, el trebuie să aibă virtutea corectitudinii. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate. Aristotel afirmă în Etica către Nicomac că virtutea este „un habitus (obişnuinţă) a alegerii care, după noi, ţine calea măsurată de mijloc, ea fiind determinată de raţiune şi aşa cum ar stabili-o un om înţelept. Mijlocul este ce se găseşte între două habitus-uri greşite: între greşeala excesului şi a lipsei. Ea este însă mijlocie şi în măsura în care alege între sentimente şi acţiuni, pe când greşeala în această privinţă este că măsura dreaptă nu este atinsă, ci depăşită”. După Aristotel, cu privire la sentimentele de frică şi încredere, mijlocia este curajul. Iar între înşelăciune şi naivitate (proste), prudenţa este cea de mijloc, şi deci – virtute. Aristotel constată că este greu să fii virtuos, căci „a nimeri mijlocul este, în orice lucru, greu”, aducând următorul exemplu: „nu poate orişicine, să găsească centrul unui cerc, ci numai acela care ştie să o facă. În acest fel fiecare poate şi este mai uşor să fie mânios, sau să risipească bani, dar ca să dea bani cui trebuie şi atâta cât trebuie, şi cum şi de ce şi cum trebuie, aceasta nu este darul fiecăruia şi nu este uşor.” Iar în fine, Aristotel conchide: „De aceea şi binele este atât de rar. De aceea el merită să fie lăudat; de aceea este frumos.”
Aristotel definea omul ca pe zoon noeticon, adică animal raţional, dar şi zoon politicon, adică animal politic, social. Respectiv, şi virtuţile omeneşti le divizează în dianoetice, ce se referă la raţionalul din om, derivă din raţiune, prin exerciţiul minţii şi etice, derivă din practică, din acţiune.
În viziunea lui Aristotel, omul trebuie să practice virtuţi etice – curajul, dreptatea, cinstea, mărinimia, trebuie să le exerseze o perioadă îndelungată. În acest fel, se formează omul de caracter, care se deprinde să acţioneze doar conform acestor valori. El urmează calea virtuţii de la sine, calea ce duce spre fericire. El nu are nevoie de indicaţii în vederea comportamentului său. Ideea formării omului de caracter este actuală pentru reprezentanţii neoaristotelismului, aceştia argumentând că „virtuţile şi deprinderile sale, formate şi dezvoltate prin exerciţiu stăruitor, îl vor călăuzi întotdeauna fără ezitări spre luarea unor decizii chibzuite şi spre aplicarea lor consecventă. Un astfel de om nu are nevoie de prea multe reguli şi restricţii, întrucât natura lui bună găseşte întotdeauna calea cea dreaptă. În domeniul economic există o puzderie de legi şi reglementări administrative – unele mai bune, altele mai rele. Dacă aceste legi şi reglementări se adresează unor oameni de afaceri fără scrupule, ahtiaţi după obţinerea unor beneficii imediate cât mai substanţiale, prin orice mijloace şi indiferent de consecinţe, aceştia vor găsi întotdeauna modalităţi de a nesocoti legile, fără să dea socoteală. În schimb, dacă în viaţa economică predomină oameni de afaceri în al căror caracter sunt bine consolidate şi armonizate virtuţile de bază, indiferent cât de bune sau rele ar fi prescripţiile juridice, ei vor lua, de regulă, decizii onorabile şi se vor strădui să le pună în aplicare.”
Aristotel vorbeşte despre un principiu etic, şi acesta este calea de mijloc, cumpătarea. Se recomandă evitarea excesului în orice acţiune. El afirma că „cumpătarea este mijlocia între desfrâu şi insensibilitate în materie de plăceri. Cumpătarea, ca, în general, orice altă virtute, este o excelentă dispoziţie morală. Şi o excelentă dispoziţie morală nu poate privi decât ceva ce este excelent.”
Etica modernă a virtuţii a fost dezvoltată de către David Hume (1711-1776) şi Adam Smith (1723-1787).
În general, „din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a societăţii în care trăim; activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un accent deosebit pe relaţiile sociale şi autorespect, considerând obţinerea de utilităţi materiale drept un mijloc pentru atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.”
Teoria virtuţii îşi găseşte aplicabilitate în etica afacerilor: fericirea reprezintă pentru un individ ceea ce reprezintă profitul pentru o afacere. „Aşa cum fericirea adevărată este rezultatul unor strădanii de o viaţă, tot astfel şi profitul solid, pe care îl urmăreşte în activitatea sa un om de afaceri serios, nu poate fi obţinut decât prin strategii pe termen lung. Din alt punct de vedere, aşa cum fericirea nu poate fi dobândită decât prin acţiuni şi fapte curajoase, drepte, cinstite şi mărinimoase, tot aşa profitul – sigur, consistent, meritat şi asigurat pe termen lung – nu poate fi realizat decât urmărind alte criterii: realizarea unor produse şi servicii cerute pe piaţă, de bună calitate, satisfacerea cât mai deplină a consumatorilor, stimularea salariaţilor şi cucerirea devotamentului lor faţă de firmă, relaţii stabile şi cât mai bune cu furnizorii sau creditorii, preţuirea şi simpatia comunităţii în care este localizată firma, respectul cât mai scrupulos al legilor în vigoare, plata impozitelor către stat, protecţia mediului etc.”
La nivel individual, „„virtutea”specifică a unui businessman sau manager presupune competenţă, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai presus de toate, un bun businessman sau manager este acela care, prin iniţiativele sale, realizează un profit cât mai important. Însă, nimeni nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager şi atât; un om întreg presupune şi alte calităţi decât succesul comercial. Iată un motiv (nici pe departe singurul) pentru care urmărirea profitului, în calitate de agent economic, nu trebuie să elimine orice alt criteriu valoric din viaţa şi activitatea unui om de afaceri; ca om întreg, acesta trebuie să cultive acele atitudini şi trăsături de caracter de natură să-i dăruie o meritată demnitate şi fericire.”
Trebuie, însă, de menţionat că „teoria virtuţii nu poate fi aplicată în afaceri decât într-o societate omogenă şi stabilă, ale cărei tradiţii culturale şi valori sunt general acceptate; din acest motiv, în zilele noastre, într-o lume caracterizată de diversitate, multiculturalism şi inconstanţă, etica aristotelică pare destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele scontate.
Se poate afirma că „etica în afaceri de inspiraţie aristotelică pune accentul pe formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter ale agenţilor economici, cultivând un set de valori centrat pe responsabilitate socială şi altruism.”
- Abordarea religioasă a eticii (moralitatea religioasă sau „Legea Eternă”);
- Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii (etica teleologică aristotelică);
- Abordarea utilitaristă a eticii (etica consecvenţialistă – etica bunăstării);
- Abordarea universalistă a eticii (etica deontologică kantiană);
- Abordarea eticii bazată pe drepturile fundamentale ale omului („Legea Naturală”);
- Abordarea justiţiară/obiectivă a eticii (dreptatea socială);
- Abordarea confucianistă a eticii.
În general, toţi gânditorii sunt de acord că categoria centrală a eticii este Binele. Dar ce referire la întrebarea ce anume este Binele? sau ce este Dreptatea?, răspunsurile sunt destul de variate. În continuare, vom examina unele teorii etice şi anume, teoriile etice standard.
Etica virtuţii este etica bazată pe tradiţia aristotelică inaugurată de lucrarea sa Etica nicomahică. În cazul eticii economice, etica virtuţii se preocupă de aşa întrebări: ce fel de profesionişti trebuie să fim? Care sunt virtuţile necesare oamenilor de afaceri?
Pentru Aristotel în orice acţiune sau decizie binele (fericirea) constituie scopul final. În numele binelui/fericirii se face totul. Fericirea este o valoare-scop, spre deosebire de valorile mijloc, menite a fi utilizate pentru atingerea unor scopuri mai înalte. Fericirea e starea omului care dobândeşte şi amplifică valori-mijloc, virtuţi. Etica lui Aristotel este şi una eudaimonistă, bazată pe fericire.
Aristotel fondează etica virtuţilor şi iniţiază discuţiile teoretice despre „virtuţile civice”. Fericirea este o activitate a sufletului ce are lor în conformitate cu virtutea. Pentru ca o persoană să acţioneze corect, el trebuie să aibă virtutea corectitudinii. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate. Aristotel afirmă în Etica către Nicomac că virtutea este „un habitus (obişnuinţă) a alegerii care, după noi, ţine calea măsurată de mijloc, ea fiind determinată de raţiune şi aşa cum ar stabili-o un om înţelept. Mijlocul este ce se găseşte între două habitus-uri greşite: între greşeala excesului şi a lipsei. Ea este însă mijlocie şi în măsura în care alege între sentimente şi acţiuni, pe când greşeala în această privinţă este că măsura dreaptă nu este atinsă, ci depăşită”. După Aristotel, cu privire la sentimentele de frică şi încredere, mijlocia este curajul. Iar între înşelăciune şi naivitate (proste), prudenţa este cea de mijloc, şi deci – virtute. Aristotel constată că este greu să fii virtuos, căci „a nimeri mijlocul este, în orice lucru, greu”, aducând următorul exemplu: „nu poate orişicine, să găsească centrul unui cerc, ci numai acela care ştie să o facă. În acest fel fiecare poate şi este mai uşor să fie mânios, sau să risipească bani, dar ca să dea bani cui trebuie şi atâta cât trebuie, şi cum şi de ce şi cum trebuie, aceasta nu este darul fiecăruia şi nu este uşor.” Iar în fine, Aristotel conchide: „De aceea şi binele este atât de rar. De aceea el merită să fie lăudat; de aceea este frumos.”
Aristotel definea omul ca pe zoon noeticon, adică animal raţional, dar şi zoon politicon, adică animal politic, social. Respectiv, şi virtuţile omeneşti le divizează în dianoetice, ce se referă la raţionalul din om, derivă din raţiune, prin exerciţiul minţii şi etice, derivă din practică, din acţiune.
În viziunea lui Aristotel, omul trebuie să practice virtuţi etice – curajul, dreptatea, cinstea, mărinimia, trebuie să le exerseze o perioadă îndelungată. În acest fel, se formează omul de caracter, care se deprinde să acţioneze doar conform acestor valori. El urmează calea virtuţii de la sine, calea ce duce spre fericire. El nu are nevoie de indicaţii în vederea comportamentului său. Ideea formării omului de caracter este actuală pentru reprezentanţii neoaristotelismului, aceştia argumentând că „virtuţile şi deprinderile sale, formate şi dezvoltate prin exerciţiu stăruitor, îl vor călăuzi întotdeauna fără ezitări spre luarea unor decizii chibzuite şi spre aplicarea lor consecventă. Un astfel de om nu are nevoie de prea multe reguli şi restricţii, întrucât natura lui bună găseşte întotdeauna calea cea dreaptă. În domeniul economic există o puzderie de legi şi reglementări administrative – unele mai bune, altele mai rele. Dacă aceste legi şi reglementări se adresează unor oameni de afaceri fără scrupule, ahtiaţi după obţinerea unor beneficii imediate cât mai substanţiale, prin orice mijloace şi indiferent de consecinţe, aceştia vor găsi întotdeauna modalităţi de a nesocoti legile, fără să dea socoteală. În schimb, dacă în viaţa economică predomină oameni de afaceri în al căror caracter sunt bine consolidate şi armonizate virtuţile de bază, indiferent cât de bune sau rele ar fi prescripţiile juridice, ei vor lua, de regulă, decizii onorabile şi se vor strădui să le pună în aplicare.”
Aristotel vorbeşte despre un principiu etic, şi acesta este calea de mijloc, cumpătarea. Se recomandă evitarea excesului în orice acţiune. El afirma că „cumpătarea este mijlocia între desfrâu şi insensibilitate în materie de plăceri. Cumpătarea, ca, în general, orice altă virtute, este o excelentă dispoziţie morală. Şi o excelentă dispoziţie morală nu poate privi decât ceva ce este excelent.”
Etica modernă a virtuţii a fost dezvoltată de către David Hume (1711-1776) şi Adam Smith (1723-1787).
În general, „din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a societăţii în care trăim; activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un accent deosebit pe relaţiile sociale şi autorespect, considerând obţinerea de utilităţi materiale drept un mijloc pentru atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.”
Teoria virtuţii îşi găseşte aplicabilitate în etica afacerilor: fericirea reprezintă pentru un individ ceea ce reprezintă profitul pentru o afacere. „Aşa cum fericirea adevărată este rezultatul unor strădanii de o viaţă, tot astfel şi profitul solid, pe care îl urmăreşte în activitatea sa un om de afaceri serios, nu poate fi obţinut decât prin strategii pe termen lung. Din alt punct de vedere, aşa cum fericirea nu poate fi dobândită decât prin acţiuni şi fapte curajoase, drepte, cinstite şi mărinimoase, tot aşa profitul – sigur, consistent, meritat şi asigurat pe termen lung – nu poate fi realizat decât urmărind alte criterii: realizarea unor produse şi servicii cerute pe piaţă, de bună calitate, satisfacerea cât mai deplină a consumatorilor, stimularea salariaţilor şi cucerirea devotamentului lor faţă de firmă, relaţii stabile şi cât mai bune cu furnizorii sau creditorii, preţuirea şi simpatia comunităţii în care este localizată firma, respectul cât mai scrupulos al legilor în vigoare, plata impozitelor către stat, protecţia mediului etc.”
La nivel individual, „„virtutea”specifică a unui businessman sau manager presupune competenţă, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai presus de toate, un bun businessman sau manager este acela care, prin iniţiativele sale, realizează un profit cât mai important. Însă, nimeni nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager şi atât; un om întreg presupune şi alte calităţi decât succesul comercial. Iată un motiv (nici pe departe singurul) pentru care urmărirea profitului, în calitate de agent economic, nu trebuie să elimine orice alt criteriu valoric din viaţa şi activitatea unui om de afaceri; ca om întreg, acesta trebuie să cultive acele atitudini şi trăsături de caracter de natură să-i dăruie o meritată demnitate şi fericire.”
Trebuie, însă, de menţionat că „teoria virtuţii nu poate fi aplicată în afaceri decât într-o societate omogenă şi stabilă, ale cărei tradiţii culturale şi valori sunt general acceptate; din acest motiv, în zilele noastre, într-o lume caracterizată de diversitate, multiculturalism şi inconstanţă, etica aristotelică pare destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele scontate.
Se poate afirma că „etica în afaceri de inspiraţie aristotelică pune accentul pe formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter ale agenţilor economici, cultivând un set de valori centrat pe responsabilitate socială şi altruism.”
Cred ca suntem intr-o epoca in care "responsabilitate socială şi altruism” nu mai au continut pe plaiurile românești.
ReplyDelete