Există mai multe tipuri de contestaţii ale eticii în afaceri.
1. Contestaţia „legalistă”.
Mulţi oameni de afaceri consideră că moralitatea în afaceri se reduce la principiul: „respectă legile în vigoare!”. E adevărat, că respectul faţă de lege este o datorie morală. Codurile juridice includ multe învăţături morale, iar normele morale joacă un rol important în interpretarea şi în evoluţia legii.
Moralitatea este coloana vertebrală a sistemului juridic. Iar o morală care nu este dreaptă şi rezistentă, va afecta negativ întregul corp al justiţiei.
Mulţi dintre adepţii contestaţiei „legaliste” vor admite că decizia de a respecta consecvent legea este, în primul rând, un angajament moral, dar cel puţin unii dintre ei vor emite o a doua obiecţie, mai greu de combătut. Ei vor afirma că oamenii de afaceri au doar angajamente morale faţă de legalitate şi nici un alt fel de responsabilitate etică. Se admite că există un cadru legal în care agentul economic trebuie să opereze şi că este recomandabil să nu se forţeze limitele legii, dar nimic mai mult. Atâta timp cât nu încalcă legile în vigoare, întreprinzătorul privat este liber să urmărească maximizarea profiturilor sale, fără a fi constrâns de nici un fel de stavile morale.
Această idee, perfectă la prima vedere, poate fi criticată din mai multe aspecte. Mai întâi de toate, există mai multe reguli morale „primitive”, impuse spontan în cadrul relaţiilor de afaceri, chiar de la începuturile capitalismului, care abia mai târziu au devenit norme legale. Aceste reguli „primitive”, proprii vieţii economice, rămân şi vor fi mereu, în primul rând, nişte obligaţii morale. De exemplu, „Respectă-ţi cuvântul dat” este o regulă morală universală, care în afaceri se traduce prin „Onorează-ţi contractele”. Mult timp înainte de a fi fost instituită ca prescripţie juridică, această obligaţie morală a fost o regulă fundamentală în mediul de afaceri, o regulă de aur în mediul de afaceri, care simplifică şi accelerează circulaţia capitalului.
Mai apoi, reglementările legale sunt, de multe ori, influenţate de factori extraeconomici: idealuri sociale, interese politice sau credinţe religioase, care au consecinţe în sfera economiei. În unele cazuri, aceste consecinţe sunt în conflict cu logica şi cu moralitatea afacerilor. De pildă, o companie publică ineficientă, plină de datorii şi fără perspective de redresare, se cuvine a fi penalizată; din punct de vedere strict economic, falimentul este singura soluţie morală corectă. Dar dacă, din motive sociale sau politice, guvernul decide să menţină în funcţiune o astfel de companie, cheltuind legal banii contribuabililor pentru subvenţionarea unei unităţi falimentare, decizia poate fi convenabilă din punct de vedere social sau politic, dar, sub aspect economic, este moralmente incorectă. Deci, uneori, legea vine în conflict cu moralitatea lumii afacerilor, instituind condiţii inegale pentru agenţii economici.
Şi deci, în unele situaţii, legea întăreşte anumite reguli morale de conduită, stabilite spontan în mediul de afaceri; alteori însă, ea vine în conflict cu aceste reguli, pe care le subordonează unor interese extraeconomice.
Se poate însă spune că dacă legea consfinţeşte juridic regula morală, atunci respectarea legii înseamnă totodată şi conduită etică; iar, dacă legea vine în conflict cu regula morală, prima trebuie să primeze, o dată ce am convenit că un om de afaceri onorabil este dator să respecte legalitatea – ceea ce este tot un angajament moral la nivel de principiu.
Totuşi, legea nu poate şi nici nu trebuie să reglementeze fiecare moment şi situaţie concretă din vieţile noastre. Sistemul juridic oferă numai un cadru normativ general vieţii economice, a cărei diversitate generează o mulţime de situaţii imprevizibile. Or, atunci când legea nu are nimic de spus, moralitatea rămâne singura pe care ne putem sprijini pentru a lua decizii corecte.
Din punct de vedere legal, fiecare individ este liber să-şi desemneze moştenitorii. Din punct de vedere moral însă, nu este indiferent dacă un ins îşi lasă după moarte averea copiilor sau rudelor apropiate, unui institut de cercetări medicale, unui cult religios, sau unei organizaţii teroriste.
Pe de altă parte, legislaţia economică este în mare parte procedurală: ne arată cum să acţionăm, se referă la mijloacele la care putem recurge, dar nu ne spune întotdeauna ce trebuie să facem, care să fie scopurile, deciziile şi opţiunile noastre.
Legislaţia nu poate răspunde la întrebări de genul următor: Ce e mai bine, să concediem o parte din personal până când compania se redresează, urmând să reangajăm forţa de muncă disponibilizată ori să păstrăm întregul personal, cu riscul de a duce compania la faliment – caz în care toţi salariaţii şi-ar pierde locul de muncă?
În unele ţări în curs de dezvoltare, reglementările legale privind protecţia mediului sunt mai puţin stricte decât cele din ţările dezvoltate. Drept urmare, costurile unui produs manufacturat în ţările mai puţin avansate sunt mai mici, întrucât echipamentul industrial – mai puţin sofisticat şi totodată mai poluant – solicită o investiţie mai redusă. Este deci legal să fie apărat mediul în ţările bogate şi afectat în părţile mai sărace ale lumii. Dar din perspectivă etică?
Şi deci, dictonul „Respectă legea” este un principiu fundamental în economia de piaţă şi în orice societate democratică, însă nu rezolvă toate problemele din viaţa economică şi nu poate fi cheia universală cu care să putem soluţiona toate dilemele practice cu care se confruntă un agent economic. Prin urmare, etica în afaceri nu poate fi redusă la stricta legalitate.
2. Contestaţia pozitivistă
În general, în cadrul etici de afaceri se consideră că moralitatea este o condiţie necesară a reuşitei în economia de piaţă. Nimeni nu poate ajunge un business leader de succes nesocotind grav şi consecvent criteriile de conduită etică. Good ethics is good business – corectitudinea morală se asociază cu succesul în afaceri, nefiind o garanţie suficientă a acestuia. Dar aceste lucruri nu pot fi demonstrate.
Unii filosofi, bazându-se pe neopozitivism sau pozitivism logic (fondator al pozitivismului este considerat Auguste Comte (1798-1857, sociolog şi filosof francez) consideră că problemele etice nu pot fi soluţionate prin argumentare raţională. În pozitivism se consideră că pentru a fi riguroasă şi respectabilă, filosofia ar trebui să se limiteze la analiza logico-semantică a propoziţiilor factuale. Dacă o propoziţie nu poate fi verificată – adică dovedită ca fiind în mod cert adevărată sau falsă – folosind exclusiv metodele ştiinţifice, înseamnă că avem de-a face cu o falsă propoziţie, lipsită de sens. Propoziţiile care nu satisfac rigorile metodei ştiinţifice, spun aceşti filosofi, pot fi utilizate pentru a stârni emoţii, pentru a-i convinge persuasiv pe oameni să urmeze anumite exemple de conduită sau pentru exprimarea unui punct de vedere individual, dar nu sunt nici adevărate, nici false.
Privite din această perspectivă, judecăţile şi principiile etice par lipsite de raţionalitate iar etica nu este şi nu poate fi o formă de cunoaştere ştiinţifică. Ea numai încearcă să fie persuasivă, apelând la emoţii, sentimente, interese şi habitudini sociale. Ca oricare altă (pseudo)afirmaţie etică, principiul good ethics is good business nu poate fi dovedit strict raţional ca fiind adevărat, după cum nici afirmaţia contrară – bad ethics is good business – nu poate fi dovedită ca fiind falsă. Argumentele etice nu dovedesc nimic. Ele par numai acceptabile celor care subscriu din start anumitor principii morale.
Dar însăşi afirmaţia „numai propoziţiile testate empiric au sens”, nu poate fi testată empiric. Din cauza multor dificultăţi teoretice, perspectiva pozitivistă a fost de mult timp abandonată. Deşi ca teorie filosofică, pozitivismul mai poate fi încă regăsit în unele abordări economice, a căror „metodă” se bazează pe adunarea unui volum covârşitor de date şi informaţii statistice, în speranţa că din colectarea faptelor brute se poate naşte o teorie „solidă”.
În unele lucrări de etică în afaceri se întâlnesc aproape în exclusivitate „studii de caz”, însoţite de comentariile şi „învăţăturile” unor oameni de afaceri reputaţi pentru succesul lor comercial, din care se extrag apoi câteva „explicaţii” de bun simţ şi o lungă listă de sfaturi practice. Dar simpla acumulare de date factuale, într-un spirit îngust pozitivist, este inadecvată în clarificarea problemelor specifice eticii. Studiile de caz oferă obiectul de studiu, dar nu conceptele şi principiile eticii în afaceri, care trebuie demonstrate prin metode deductive.
Etica se ocupă de valori, iar acestea nu sunt totuna cu faptele empirice. Etica încearcă să răspundă unor întrebări de genul următor: ce este binele? Prin ce se caracterizează faptele bune şi cele rele? Cum trebuie să apreciem valoarea morală a unei acţiuni şi a scopurilor sale? Acestea sunt întrebări filosofice, iar soluţionarea lor presupune clarificarea altor chestiuni, de genul: cum se poate justifica un anumit punct de vedere moral?
Pretenţia pozitivistă că etica este iraţională, întrucât nu se limitează la descrierea faptelor nude, ci caută să demonstreze ceea ce ar trebui să facem spre a ne purta bine şi corect, cade, pentru că îi cere filosofiei morale ceea ce ea nu îşi propune să realizeze.
3. Contestaţii ideologice
După cum am văzut, unii oameni cred că afacerile nu au nimic în comun cu etica. Dar nu toţi se gândesc la acelaşi lucru. Conservatorii pun accentul pe cuvântul „afaceri”; în opinia lor, orice pretenţie morală privind conduita în afaceri este o constrângere exterioară, de natură să frâneze libera circulaţie şi maxima valorificare a capitalurilor. Dacă amestecăm morala cu afacerile, spun ei, ambele vor avea de suferit. Dimpotrivă, intelectualitatea de stânga pune accentul pe „etică”. Din punctul lor de vedere, capitalismul în general şi, mai ales, marile corporaţii sunt profund imorale în esenţa lor şi singurul mijloc de realizare a justiţiei sociale şi morale este lupta împotriva capitalismului. Fireşte că acestea sunt nişte caracterizări extrem de schematice, care se pot desprinde din scrierile economiştilor clasici. Să aruncăm o scurtă privire asupra lor.
Contestaţiile clasice
Criticii de dreapta ai eticii în afaceri consideră că singura „datorie” a afacerilor este de a aduce profituri maxime. Pe o piaţă liberă, în care indivizii au posibilitatea de a-şi urmări propriile interese, „forţele” şi „mecanismele concurenţei” vor produce de la sine cantitatea şi diversitatea de bunuri şi servicii necesare societăţii. Aceasta idee o susţine Adam Smith (1723-1790). În Avuţia naţiunilor el afirmă că „nu din bunăvoinţa măcelarului, a berarului şi a brutarului ne aşteptăm să avem parte de cină, ci din grija lor faţă de propriul interes”. Nici o forţă exterioară şi nici o violare a libertăţii nu sunt necesare pentru a-i determina pe cei care urmăresc să câştige din afaceri să coopereze, astfel încât să fie satisfăcute pe deplin nevoile sociale de bunuri şi servicii. Pentru că, spune Smith, cel care urmăreşte numai interesul propriu, este „condus de o mână invizibilă spre un rezultat la care nu se gândea”. Iar faptul că societatea nu participă, nu este cel mai rău lucru. Urmărindu-şi propriul interes, de cele mai multe ori individul serveşte interesul societăţii mai eficient decât dacă acesta ar fi fost ţelul său. „Nu am cunoscut niciodată multe realizări ale celor care susţineau că trudesc pentru binele tuturor.”
Deşi apare doar o singură dată în celebra lucrare a lui Adam Smith, „mâna invizibilă” a devenit un soi de mantra pentru adepţii economiei de piaţă fără restricţii, devotaţi abordării legilor capitalismului în spirit laissez-faire. Din acest punct de vedere, etica în afaceri apare ca un element în cel mai bun caz superfluu – o dată ce întreprinzătorii privaţi sunt împinşi de forţele pieţei să adopte spontan anumite reguli de conduită în afaceri sau, în cel mai rău caz, o imixtiune a ideologiei în sfera vieţii economice, care nu poate decât să frâneze şi să încorseteze mişcarea capitalurilor, servind unor interese extraeconomice a căror împlinire e de natură să diminueze creşterea „avuţiei naţiunilor”.
Criticii de stânga ai eticii în afaceri pornesc de la convingerea că economia capitalistă este, în esenţă, imorală. Un oponent înverşunat al capitalismului a fost Karl Marx (1818-1883). El a analizat societatea industrială din secolul al XIX-lea în Europa, în care situaţia muncitorilor era zguduitoare: muncă până la epuizare, salarii mici, absenţa beneficiilor, şomaj şi o lipsă totală de protecţie socială.
El considera că orice „formaţiune socială” se întemeiază pe relaţiile de producţie, care formează „baza” sau infrastructura economică a societăţii. Relaţiile de producţie generează şi determină „suprastructura” societăţii, adică toate formele de organizare instituţională şi „ideologia” – cultura, educaţia, arta, religia. În societatea capitalistă, supremaţia economică se află în mâinile deţinătorilor de capital – „burghezia”, aflată în conflict de interese cu „proletariatul”, al căror unic obiect de vânzare este forţa de muncă. În viziunea lui Marx, „lupta de clasă” dintre aceştia va duce la declanşarea unei revoluţii, în urma căreia mijloacele de producţie vor trece din stăpânirea capitaliştilor în posesia şi administrarea muncitorilor. Din punct de vedere marxist, etica face parte din suprastructura ideologică, fiind determinată de interesele burgheziei în societatea capitalistă. Deci, etica în afaceri este un ansamblu de reguli ale competiţiei dintre capitalişti, fără nici o legătură cu nevoile şi interesele proletariatului. Scopul principal al eticii capitaliste este să ofere inegalităţii de clasă o ipocrită legitimitate morală.
În concepţia lui Marx, însuşirea de către întreprinzătorul capitalist a plusvalorii produse de către salariaţii săi este un adevărat jaf. Cu cât salariile sunt mai mici, cu atât sporeşte plusvaloarea pe care o „fură” capitaliştii: şi deci, ziua de muncă se prelungeşte pe cât este de posibil, iar salariile scad într-una. Viaţa muncitorilor devine din ce în ce mai rea, iar capitaliştii acumulează averi uriaşe. Pornind de la astfel de premise, „etica în afaceri” nu e doar o contradicţie în termeni, ci şi o farsă de-a dreptul cinică, atâta timp cât bogăţia nemăsurată a întreprinzătorilor se bazează pe munca furată a salariaţilor;
Forţele economice pe care le descrie Marx conduc nu numai la conflicte de clasă între burghezie şi proletariat, ci şi la înstrăinarea sau „alienarea” muncitorilor, prin care Marx înţelege cel puţin trei lucruri: muncitorii sunt separaţi de produsele muncii lor, care intră în posesia capitaliştilor; aceştia convertesc plusvaloarea în capital, care le permite să intensifice şi mai mult exploatarea muncitorilor; în sfârşit, muncitorii se înstrăinează unii faţă de ceilalţi, deoarece trebuie să concureze pe piaţa forţei de muncă, pentru a supravieţui. Marx considera că a descoperit legile „ştiinţifice” ale dezvoltării sociale, care vor conduce la intensificarea „luptei de clasă” dintre burghezie şi proletariat până la prăbuşirea capitalismului.
Vedem, însă, că revoluţiile prezise nu au avut loc, regimuri politice marxiste s-au instaurat mai degrabă în societăţi preindustriale, precum cele din Rusia, China sau Cuba, şi au fost impuse cu forţa Armatei Roşii în ţările industrializate, dar nu foarte dezvoltate, din Estul Europei.
Marx nu putea să prevadă politicile sociale prin care, în ţările capitaliste cele mai avansate, a fost interzisă munca minorilor şi au fost legiferate durata zilei de muncă, salariul minim şi combaterea practicilor monopoliste, guvernele intervenind în reglementarea vieţii economice pentru a preveni accidentele de muncă sau distrugerea mediului. Unii salariaţi deţin pachete de acţiuni ale firmelor cotate la bursă, fie individual, fie prin intermediul fondurilor de pensii, au acorduri salariale care permit angajaţilor să aibă o cotă parte din profiturile companiei la care lucrează, se iau măsuri de protecţie socială a celor defavorizaţi în perioadele de recesiune, precum compensaţii la concediere, ajutoare de şomaj, programe de recalificare şi garanţii guvernamentale ale fondurilor de pensii.
În opinia susţinătorilor actuali ai marxismului, profitul continuă să fie privit ca un soi de furt, iar interesele salariaţilor şi cele ale patronilor apar ca fiind incompatibile. Scepticismul lor faţă de moralitatea lumii capitaliste este, alimentat de numeroase fenomene regretabile. Este adevărat faptul că, dacă au posibilitatea, cei mai mulţi oameni de afaceri se comportă şi astăzi ca în capitalismul sălbatic de secol XIX. Patronatul şi sindicatele intră câteodată în relaţii violent conflictuale şi nu se poate spune că toate firmele pun bunăstarea salariaţilor în fruntea listei lor de priorităţi. Şi nu se poate nega faptul că destule firme recurg la practici monopoliste şi la publicitate mincinoasă, că îşi pun angajaţii să lucreze în condiţii periculoase etc., încălcând astfel „contractul social” prin care le revin anumite funcţii şi responsabilităţi. Toate acest fapte întreţin nostalgiile şi utopiile de inspiraţie marxistă, care mai bântuie încă în lumea contemporană.
4. Contestaţiile actuale
În zilele noastre, criticii capitalismului contemporan sunt de acord că, în formele sale actuale, economia de piaţă provoacă încă o serie de efecte sociale indezirabile; prin urmare, mediul de afaceri trebuie să fie restructurat în acord cu anumite valori etice. Dar valorile pe care le au în vedere dreapta şi stânga sunt diferite. M. R. Griffiths şi J. R. Lucas consideră că „două curente de gândire s-au stârnit şi s-au aşezat apoi în matcă. Egalitariştii de stânga considerau că afacerile sunt ceva rău, că profitul este imoral şi că toată lumea ar trebui plătită la fel. Mulţi ani ei au ocupat terenul înaltei moralităţi, unde au făcut o figură mai frumoasă decât realiştii de dreapta, care credeau că afacerile sunt afaceri, că dorinţa de profit este singura care poate motiva un om raţional şi că toate consideraţiile morale sunt irelevante faţă de conduita corectă în domeniul afacerilor”.
Criticii conservatori ai capitalismului contemporan susţin că economia de piaţă este astăzi sufocată de către o legislaţie excesivă, care prescrie tot felul de restricţii extraeconomice, de natură să frâneze dezvoltarea afacerilor şi să diminueze eficienţa economică. Efectele imorale decurg din faptul că economia nu este lăsată să funcţioneze pe baza regulilor sale „naturale”. Critici de dreapta consideră că o valoare principală este libertatea individuală, pledând pentru o etică minimală în mediul de afaceri. Un susţinător ai libertăţii pieţei, în spiritul lui Adam Smith, este Milton Friedman, profesor la Universitatea din Chicago, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1976). În lucrarea sa Capitalism and Freedom, Friedman afirmă că într-o economie de piaţă „există o unică responsabilitate socială a afacerilor – să îşi utilizeze resursele şi să se angajeze în activităţi menite să sporească profiturile atâta timp cât nu încalcă regulile jocului, ceea ce înseamnă să se angajeze într-o competiţie liberă, fără înşelăciuni şi fraude”. El consideră că intervenţia statului în economie trebuie să fie minimală. Afacerile trebuie lăsate în voia lor, iar forţele pieţei vor atenua lăcomia întreprinzătorilor care oferă produse de slabă calitate la preţuri exagerat de mari prin faptul că consumatorii nu vor cumpăra produsele de slabă calitate, astfel încât fabricantul lor va da faliment. Iar dacă un producător fixează preţuri mari pentru nişte produse de bună calitate, care se vând bine, alţi producători vor fi atraşi să intre şi ei pe piaţă, ceea ce duce la o supraofertă şi la scăderea preţurilor. În cele din urmă, piaţa realizează o stare de echilibru, în care un număr suficient de producători satisfac cererea consumatorilor la preţuri rezonabile. Este greu de respins în zilele noastre sistemul economiei de piaţă. Economiile planificate ale Uniunii Sovietice şi ale statelor din Estul Europei nu au făcut faţă competiţiei cu economia statelor occidentale sub aspectul productivităţii, varietăţii şi calităţii produselor şi serviciilor. Ele s-au prăbuşit sub povara ineficienţei birocratice, a risipei aberante de resurse pentru realizarea unor proiecte inutile şi a lipsei de motivaţie a muncii. Friedman merge însă şi mai departe: el susţine că libertatea individuală şi cea economică se intercondiţionează. „Libertatea economică – spune el – este o condiţie obligatorie pentru libertatea politică. Permiţând oamenilor să coopereze unii cu alţii fără restricţii şi fără dirijări centralizate, se micşorează spaţiul în care se exercită puterea politică.” Pe scurt, nu poate exista o societate cu adevărat liberă dacă piaţa nu este lăsată să funcţioneze liber. Friedman susţine că statul nu ar trebui să pretindă oamenilor o licenţă de practicare a vreunei profesii, fie că e vorba de un agent imobiliar sau de un medic. Piaţa elimină performanţele inferioare şi recompensează excelenţa. Nu este nevoie de mâna greoaie a guvernului pentru a face aceste lucruri. El mai argumentează şi ideea că afacerile nu au nici un fel de responsabilităţi sociale, pentru că a folosi profiturile unei companii în vederea „binelui social” este totuna cu a lua în numele acţionarilor decizii pe care ar trebui să le ia aceştia, fiecare în parte, după cum consideră de cuviinţă. Afacerile se pun cel mai bine în serviciul societăţii atunci când se dedică exclusiv misiunii lor specifice – realizarea unor profituri maxime, în limitele legii. Dacă prin „etica afacerilor” se înţeleg responsabilităţile sociale ale întreprinzătorilor privaţi, Friedman recomandă oamenilor de afaceri să-şi vadă de afacerile lor şi să lase grija faţă de problemele sociale pe seama altora. Sarcina proprie guvernului constă în medierea diferitelor interese de grup, folosindu-şi autoritatea pentru a impune respectarea legilor şi a contractelor.
Criticii de stânga ai capitalismului contemporan consideră că economia de piaţă este opacă faţă de criteriile morale, dacă nu de-a dreptul imorală. Valoarea pe care o scot aceştia în evidenţă este justiţia socială care poate fi realizată numai printr-o politică economică guvernamentală, care are misiunea de a pune mediul de afaceri în slujba binelui public, iar profiturile întreprinzătorilor privaţi trebuie controlate de către stat şi redistribuite în beneficiul comunităţii. Scopul primordial al afacerilor nu este maximizarea profiturilor, ci condiţii de viaţă mai bune pentru toţi. Iată ce spune un alt laureat al Premiului Nobel pentru economie, Amartya Sen: „pur şi simplu nu este adecvat să considerăm drept obiectiv de bază numai maximizarea profitului sau a avuţiei [...] creşterea economică nu poate fi tratată ca un scop în sine. Dezvoltarea trebuie să vizeze mai mult sporirea calităţii vieţii pe care o trăim şi a libertăţilor de care ne bucurăm.” Dar stânga are acum o problemă. Griffiths şi Lucas afirmă că „colapsul comunismului a adus după sine triumful capitalismului, dar mulţi sunt acum nemulţumiţi de individualismul egoist pe care acesta pare să-l cultive şi tânjesc după o mai viguroasă recunoaştere a valorilor comunitare. Deşi eficienţa capitalismului nu poate fi negată şi nici, mai important încă, siguranţa pe care o oferă înclinaţiilor totalitare ale deţinătorilor puterii politice, sistemul capitalist pare insensibil faţă de situaţia grea în care se află cei care pierd jocul pieţii competitive, cei săraci, dezavantajaţi sau rămaşi fără slujbă.” În pofida acestor opinii antagoniste, atât criticii de dreapta, cât şi cei de stânga pun tunurile virulenţei polemice pe o ţintă comună: marile corporaţii, acuzate de faptul că deţin o putere periculos de mare. Intelectualitatea de stânga consideră că aceste gigantice corporaţii multinaţionale sunt prea puternice în raporturile lor cu guvernele ce apără binele public, în vreme ce conservatorii susţin şi ei că marile corporaţii sunt prea puternice pe piaţă în raporturile lor cu micii întreprinzători, ceea ce modifică sau chiar încalcă „legile naturale” ale economiei de piaţă. Însă nu chiar toată lumea este atât de nemulţumită de societatea capitalistă. Orientarea dominantă în etica afacerilor nu ignoră şi, nu neagă neajunsurile economiei de piaţă, dar nu există nici o îndoială asupra faptului că acest sistem economic este de departe cea mai bună soluţie practică din câte s-au încercat vreodată până acum. Prin urmare, pentru majoritatea teoreticienilor din acest domeniu problema nu constă în căutarea unui alt sistem socio-economic, ci în remodelarea şi perfecţionarea celui existent. Din acest unghi de vedere, viaţa economică nu are o moralitate proprie, activă doar în mediul de afaceri, putându-se afla în conflict cu anumite valori morale mai „profunde”, universale şi absolute. Întreprinzătorilor nu li se cere nimic mai mult sau mai puţin decât altor agenţi socio-economici şi ei nu trebuie să respecte anumite norme şi valori specifice, altele decât cele recunoscute, respectate şi urmate în societate de către toată lumea. Iată de ce etica în afaceri nu este o critică socială, ci o aplicaţie în domeniul afacerilor a celor mai generale şi cât se poate de obişnuite valori, norme şi principii morale.
1. Contestaţia „legalistă”.
Mulţi oameni de afaceri consideră că moralitatea în afaceri se reduce la principiul: „respectă legile în vigoare!”. E adevărat, că respectul faţă de lege este o datorie morală. Codurile juridice includ multe învăţături morale, iar normele morale joacă un rol important în interpretarea şi în evoluţia legii.
Moralitatea este coloana vertebrală a sistemului juridic. Iar o morală care nu este dreaptă şi rezistentă, va afecta negativ întregul corp al justiţiei.
Mulţi dintre adepţii contestaţiei „legaliste” vor admite că decizia de a respecta consecvent legea este, în primul rând, un angajament moral, dar cel puţin unii dintre ei vor emite o a doua obiecţie, mai greu de combătut. Ei vor afirma că oamenii de afaceri au doar angajamente morale faţă de legalitate şi nici un alt fel de responsabilitate etică. Se admite că există un cadru legal în care agentul economic trebuie să opereze şi că este recomandabil să nu se forţeze limitele legii, dar nimic mai mult. Atâta timp cât nu încalcă legile în vigoare, întreprinzătorul privat este liber să urmărească maximizarea profiturilor sale, fără a fi constrâns de nici un fel de stavile morale.
Această idee, perfectă la prima vedere, poate fi criticată din mai multe aspecte. Mai întâi de toate, există mai multe reguli morale „primitive”, impuse spontan în cadrul relaţiilor de afaceri, chiar de la începuturile capitalismului, care abia mai târziu au devenit norme legale. Aceste reguli „primitive”, proprii vieţii economice, rămân şi vor fi mereu, în primul rând, nişte obligaţii morale. De exemplu, „Respectă-ţi cuvântul dat” este o regulă morală universală, care în afaceri se traduce prin „Onorează-ţi contractele”. Mult timp înainte de a fi fost instituită ca prescripţie juridică, această obligaţie morală a fost o regulă fundamentală în mediul de afaceri, o regulă de aur în mediul de afaceri, care simplifică şi accelerează circulaţia capitalului.
Mai apoi, reglementările legale sunt, de multe ori, influenţate de factori extraeconomici: idealuri sociale, interese politice sau credinţe religioase, care au consecinţe în sfera economiei. În unele cazuri, aceste consecinţe sunt în conflict cu logica şi cu moralitatea afacerilor. De pildă, o companie publică ineficientă, plină de datorii şi fără perspective de redresare, se cuvine a fi penalizată; din punct de vedere strict economic, falimentul este singura soluţie morală corectă. Dar dacă, din motive sociale sau politice, guvernul decide să menţină în funcţiune o astfel de companie, cheltuind legal banii contribuabililor pentru subvenţionarea unei unităţi falimentare, decizia poate fi convenabilă din punct de vedere social sau politic, dar, sub aspect economic, este moralmente incorectă. Deci, uneori, legea vine în conflict cu moralitatea lumii afacerilor, instituind condiţii inegale pentru agenţii economici.
Şi deci, în unele situaţii, legea întăreşte anumite reguli morale de conduită, stabilite spontan în mediul de afaceri; alteori însă, ea vine în conflict cu aceste reguli, pe care le subordonează unor interese extraeconomice.
Se poate însă spune că dacă legea consfinţeşte juridic regula morală, atunci respectarea legii înseamnă totodată şi conduită etică; iar, dacă legea vine în conflict cu regula morală, prima trebuie să primeze, o dată ce am convenit că un om de afaceri onorabil este dator să respecte legalitatea – ceea ce este tot un angajament moral la nivel de principiu.
Totuşi, legea nu poate şi nici nu trebuie să reglementeze fiecare moment şi situaţie concretă din vieţile noastre. Sistemul juridic oferă numai un cadru normativ general vieţii economice, a cărei diversitate generează o mulţime de situaţii imprevizibile. Or, atunci când legea nu are nimic de spus, moralitatea rămâne singura pe care ne putem sprijini pentru a lua decizii corecte.
Din punct de vedere legal, fiecare individ este liber să-şi desemneze moştenitorii. Din punct de vedere moral însă, nu este indiferent dacă un ins îşi lasă după moarte averea copiilor sau rudelor apropiate, unui institut de cercetări medicale, unui cult religios, sau unei organizaţii teroriste.
Pe de altă parte, legislaţia economică este în mare parte procedurală: ne arată cum să acţionăm, se referă la mijloacele la care putem recurge, dar nu ne spune întotdeauna ce trebuie să facem, care să fie scopurile, deciziile şi opţiunile noastre.
Legislaţia nu poate răspunde la întrebări de genul următor: Ce e mai bine, să concediem o parte din personal până când compania se redresează, urmând să reangajăm forţa de muncă disponibilizată ori să păstrăm întregul personal, cu riscul de a duce compania la faliment – caz în care toţi salariaţii şi-ar pierde locul de muncă?
În unele ţări în curs de dezvoltare, reglementările legale privind protecţia mediului sunt mai puţin stricte decât cele din ţările dezvoltate. Drept urmare, costurile unui produs manufacturat în ţările mai puţin avansate sunt mai mici, întrucât echipamentul industrial – mai puţin sofisticat şi totodată mai poluant – solicită o investiţie mai redusă. Este deci legal să fie apărat mediul în ţările bogate şi afectat în părţile mai sărace ale lumii. Dar din perspectivă etică?
Şi deci, dictonul „Respectă legea” este un principiu fundamental în economia de piaţă şi în orice societate democratică, însă nu rezolvă toate problemele din viaţa economică şi nu poate fi cheia universală cu care să putem soluţiona toate dilemele practice cu care se confruntă un agent economic. Prin urmare, etica în afaceri nu poate fi redusă la stricta legalitate.
2. Contestaţia pozitivistă
În general, în cadrul etici de afaceri se consideră că moralitatea este o condiţie necesară a reuşitei în economia de piaţă. Nimeni nu poate ajunge un business leader de succes nesocotind grav şi consecvent criteriile de conduită etică. Good ethics is good business – corectitudinea morală se asociază cu succesul în afaceri, nefiind o garanţie suficientă a acestuia. Dar aceste lucruri nu pot fi demonstrate.
Unii filosofi, bazându-se pe neopozitivism sau pozitivism logic (fondator al pozitivismului este considerat Auguste Comte (1798-1857, sociolog şi filosof francez) consideră că problemele etice nu pot fi soluţionate prin argumentare raţională. În pozitivism se consideră că pentru a fi riguroasă şi respectabilă, filosofia ar trebui să se limiteze la analiza logico-semantică a propoziţiilor factuale. Dacă o propoziţie nu poate fi verificată – adică dovedită ca fiind în mod cert adevărată sau falsă – folosind exclusiv metodele ştiinţifice, înseamnă că avem de-a face cu o falsă propoziţie, lipsită de sens. Propoziţiile care nu satisfac rigorile metodei ştiinţifice, spun aceşti filosofi, pot fi utilizate pentru a stârni emoţii, pentru a-i convinge persuasiv pe oameni să urmeze anumite exemple de conduită sau pentru exprimarea unui punct de vedere individual, dar nu sunt nici adevărate, nici false.
Privite din această perspectivă, judecăţile şi principiile etice par lipsite de raţionalitate iar etica nu este şi nu poate fi o formă de cunoaştere ştiinţifică. Ea numai încearcă să fie persuasivă, apelând la emoţii, sentimente, interese şi habitudini sociale. Ca oricare altă (pseudo)afirmaţie etică, principiul good ethics is good business nu poate fi dovedit strict raţional ca fiind adevărat, după cum nici afirmaţia contrară – bad ethics is good business – nu poate fi dovedită ca fiind falsă. Argumentele etice nu dovedesc nimic. Ele par numai acceptabile celor care subscriu din start anumitor principii morale.
Dar însăşi afirmaţia „numai propoziţiile testate empiric au sens”, nu poate fi testată empiric. Din cauza multor dificultăţi teoretice, perspectiva pozitivistă a fost de mult timp abandonată. Deşi ca teorie filosofică, pozitivismul mai poate fi încă regăsit în unele abordări economice, a căror „metodă” se bazează pe adunarea unui volum covârşitor de date şi informaţii statistice, în speranţa că din colectarea faptelor brute se poate naşte o teorie „solidă”.
În unele lucrări de etică în afaceri se întâlnesc aproape în exclusivitate „studii de caz”, însoţite de comentariile şi „învăţăturile” unor oameni de afaceri reputaţi pentru succesul lor comercial, din care se extrag apoi câteva „explicaţii” de bun simţ şi o lungă listă de sfaturi practice. Dar simpla acumulare de date factuale, într-un spirit îngust pozitivist, este inadecvată în clarificarea problemelor specifice eticii. Studiile de caz oferă obiectul de studiu, dar nu conceptele şi principiile eticii în afaceri, care trebuie demonstrate prin metode deductive.
Etica se ocupă de valori, iar acestea nu sunt totuna cu faptele empirice. Etica încearcă să răspundă unor întrebări de genul următor: ce este binele? Prin ce se caracterizează faptele bune şi cele rele? Cum trebuie să apreciem valoarea morală a unei acţiuni şi a scopurilor sale? Acestea sunt întrebări filosofice, iar soluţionarea lor presupune clarificarea altor chestiuni, de genul: cum se poate justifica un anumit punct de vedere moral?
Pretenţia pozitivistă că etica este iraţională, întrucât nu se limitează la descrierea faptelor nude, ci caută să demonstreze ceea ce ar trebui să facem spre a ne purta bine şi corect, cade, pentru că îi cere filosofiei morale ceea ce ea nu îşi propune să realizeze.
3. Contestaţii ideologice
După cum am văzut, unii oameni cred că afacerile nu au nimic în comun cu etica. Dar nu toţi se gândesc la acelaşi lucru. Conservatorii pun accentul pe cuvântul „afaceri”; în opinia lor, orice pretenţie morală privind conduita în afaceri este o constrângere exterioară, de natură să frâneze libera circulaţie şi maxima valorificare a capitalurilor. Dacă amestecăm morala cu afacerile, spun ei, ambele vor avea de suferit. Dimpotrivă, intelectualitatea de stânga pune accentul pe „etică”. Din punctul lor de vedere, capitalismul în general şi, mai ales, marile corporaţii sunt profund imorale în esenţa lor şi singurul mijloc de realizare a justiţiei sociale şi morale este lupta împotriva capitalismului. Fireşte că acestea sunt nişte caracterizări extrem de schematice, care se pot desprinde din scrierile economiştilor clasici. Să aruncăm o scurtă privire asupra lor.
Contestaţiile clasice
Criticii de dreapta ai eticii în afaceri consideră că singura „datorie” a afacerilor este de a aduce profituri maxime. Pe o piaţă liberă, în care indivizii au posibilitatea de a-şi urmări propriile interese, „forţele” şi „mecanismele concurenţei” vor produce de la sine cantitatea şi diversitatea de bunuri şi servicii necesare societăţii. Aceasta idee o susţine Adam Smith (1723-1790). În Avuţia naţiunilor el afirmă că „nu din bunăvoinţa măcelarului, a berarului şi a brutarului ne aşteptăm să avem parte de cină, ci din grija lor faţă de propriul interes”. Nici o forţă exterioară şi nici o violare a libertăţii nu sunt necesare pentru a-i determina pe cei care urmăresc să câştige din afaceri să coopereze, astfel încât să fie satisfăcute pe deplin nevoile sociale de bunuri şi servicii. Pentru că, spune Smith, cel care urmăreşte numai interesul propriu, este „condus de o mână invizibilă spre un rezultat la care nu se gândea”. Iar faptul că societatea nu participă, nu este cel mai rău lucru. Urmărindu-şi propriul interes, de cele mai multe ori individul serveşte interesul societăţii mai eficient decât dacă acesta ar fi fost ţelul său. „Nu am cunoscut niciodată multe realizări ale celor care susţineau că trudesc pentru binele tuturor.”
Deşi apare doar o singură dată în celebra lucrare a lui Adam Smith, „mâna invizibilă” a devenit un soi de mantra pentru adepţii economiei de piaţă fără restricţii, devotaţi abordării legilor capitalismului în spirit laissez-faire. Din acest punct de vedere, etica în afaceri apare ca un element în cel mai bun caz superfluu – o dată ce întreprinzătorii privaţi sunt împinşi de forţele pieţei să adopte spontan anumite reguli de conduită în afaceri sau, în cel mai rău caz, o imixtiune a ideologiei în sfera vieţii economice, care nu poate decât să frâneze şi să încorseteze mişcarea capitalurilor, servind unor interese extraeconomice a căror împlinire e de natură să diminueze creşterea „avuţiei naţiunilor”.
Criticii de stânga ai eticii în afaceri pornesc de la convingerea că economia capitalistă este, în esenţă, imorală. Un oponent înverşunat al capitalismului a fost Karl Marx (1818-1883). El a analizat societatea industrială din secolul al XIX-lea în Europa, în care situaţia muncitorilor era zguduitoare: muncă până la epuizare, salarii mici, absenţa beneficiilor, şomaj şi o lipsă totală de protecţie socială.
El considera că orice „formaţiune socială” se întemeiază pe relaţiile de producţie, care formează „baza” sau infrastructura economică a societăţii. Relaţiile de producţie generează şi determină „suprastructura” societăţii, adică toate formele de organizare instituţională şi „ideologia” – cultura, educaţia, arta, religia. În societatea capitalistă, supremaţia economică se află în mâinile deţinătorilor de capital – „burghezia”, aflată în conflict de interese cu „proletariatul”, al căror unic obiect de vânzare este forţa de muncă. În viziunea lui Marx, „lupta de clasă” dintre aceştia va duce la declanşarea unei revoluţii, în urma căreia mijloacele de producţie vor trece din stăpânirea capitaliştilor în posesia şi administrarea muncitorilor. Din punct de vedere marxist, etica face parte din suprastructura ideologică, fiind determinată de interesele burgheziei în societatea capitalistă. Deci, etica în afaceri este un ansamblu de reguli ale competiţiei dintre capitalişti, fără nici o legătură cu nevoile şi interesele proletariatului. Scopul principal al eticii capitaliste este să ofere inegalităţii de clasă o ipocrită legitimitate morală.
În concepţia lui Marx, însuşirea de către întreprinzătorul capitalist a plusvalorii produse de către salariaţii săi este un adevărat jaf. Cu cât salariile sunt mai mici, cu atât sporeşte plusvaloarea pe care o „fură” capitaliştii: şi deci, ziua de muncă se prelungeşte pe cât este de posibil, iar salariile scad într-una. Viaţa muncitorilor devine din ce în ce mai rea, iar capitaliştii acumulează averi uriaşe. Pornind de la astfel de premise, „etica în afaceri” nu e doar o contradicţie în termeni, ci şi o farsă de-a dreptul cinică, atâta timp cât bogăţia nemăsurată a întreprinzătorilor se bazează pe munca furată a salariaţilor;
Forţele economice pe care le descrie Marx conduc nu numai la conflicte de clasă între burghezie şi proletariat, ci şi la înstrăinarea sau „alienarea” muncitorilor, prin care Marx înţelege cel puţin trei lucruri: muncitorii sunt separaţi de produsele muncii lor, care intră în posesia capitaliştilor; aceştia convertesc plusvaloarea în capital, care le permite să intensifice şi mai mult exploatarea muncitorilor; în sfârşit, muncitorii se înstrăinează unii faţă de ceilalţi, deoarece trebuie să concureze pe piaţa forţei de muncă, pentru a supravieţui. Marx considera că a descoperit legile „ştiinţifice” ale dezvoltării sociale, care vor conduce la intensificarea „luptei de clasă” dintre burghezie şi proletariat până la prăbuşirea capitalismului.
Vedem, însă, că revoluţiile prezise nu au avut loc, regimuri politice marxiste s-au instaurat mai degrabă în societăţi preindustriale, precum cele din Rusia, China sau Cuba, şi au fost impuse cu forţa Armatei Roşii în ţările industrializate, dar nu foarte dezvoltate, din Estul Europei.
Marx nu putea să prevadă politicile sociale prin care, în ţările capitaliste cele mai avansate, a fost interzisă munca minorilor şi au fost legiferate durata zilei de muncă, salariul minim şi combaterea practicilor monopoliste, guvernele intervenind în reglementarea vieţii economice pentru a preveni accidentele de muncă sau distrugerea mediului. Unii salariaţi deţin pachete de acţiuni ale firmelor cotate la bursă, fie individual, fie prin intermediul fondurilor de pensii, au acorduri salariale care permit angajaţilor să aibă o cotă parte din profiturile companiei la care lucrează, se iau măsuri de protecţie socială a celor defavorizaţi în perioadele de recesiune, precum compensaţii la concediere, ajutoare de şomaj, programe de recalificare şi garanţii guvernamentale ale fondurilor de pensii.
În opinia susţinătorilor actuali ai marxismului, profitul continuă să fie privit ca un soi de furt, iar interesele salariaţilor şi cele ale patronilor apar ca fiind incompatibile. Scepticismul lor faţă de moralitatea lumii capitaliste este, alimentat de numeroase fenomene regretabile. Este adevărat faptul că, dacă au posibilitatea, cei mai mulţi oameni de afaceri se comportă şi astăzi ca în capitalismul sălbatic de secol XIX. Patronatul şi sindicatele intră câteodată în relaţii violent conflictuale şi nu se poate spune că toate firmele pun bunăstarea salariaţilor în fruntea listei lor de priorităţi. Şi nu se poate nega faptul că destule firme recurg la practici monopoliste şi la publicitate mincinoasă, că îşi pun angajaţii să lucreze în condiţii periculoase etc., încălcând astfel „contractul social” prin care le revin anumite funcţii şi responsabilităţi. Toate acest fapte întreţin nostalgiile şi utopiile de inspiraţie marxistă, care mai bântuie încă în lumea contemporană.
4. Contestaţiile actuale
În zilele noastre, criticii capitalismului contemporan sunt de acord că, în formele sale actuale, economia de piaţă provoacă încă o serie de efecte sociale indezirabile; prin urmare, mediul de afaceri trebuie să fie restructurat în acord cu anumite valori etice. Dar valorile pe care le au în vedere dreapta şi stânga sunt diferite. M. R. Griffiths şi J. R. Lucas consideră că „două curente de gândire s-au stârnit şi s-au aşezat apoi în matcă. Egalitariştii de stânga considerau că afacerile sunt ceva rău, că profitul este imoral şi că toată lumea ar trebui plătită la fel. Mulţi ani ei au ocupat terenul înaltei moralităţi, unde au făcut o figură mai frumoasă decât realiştii de dreapta, care credeau că afacerile sunt afaceri, că dorinţa de profit este singura care poate motiva un om raţional şi că toate consideraţiile morale sunt irelevante faţă de conduita corectă în domeniul afacerilor”.
Criticii conservatori ai capitalismului contemporan susţin că economia de piaţă este astăzi sufocată de către o legislaţie excesivă, care prescrie tot felul de restricţii extraeconomice, de natură să frâneze dezvoltarea afacerilor şi să diminueze eficienţa economică. Efectele imorale decurg din faptul că economia nu este lăsată să funcţioneze pe baza regulilor sale „naturale”. Critici de dreapta consideră că o valoare principală este libertatea individuală, pledând pentru o etică minimală în mediul de afaceri. Un susţinător ai libertăţii pieţei, în spiritul lui Adam Smith, este Milton Friedman, profesor la Universitatea din Chicago, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1976). În lucrarea sa Capitalism and Freedom, Friedman afirmă că într-o economie de piaţă „există o unică responsabilitate socială a afacerilor – să îşi utilizeze resursele şi să se angajeze în activităţi menite să sporească profiturile atâta timp cât nu încalcă regulile jocului, ceea ce înseamnă să se angajeze într-o competiţie liberă, fără înşelăciuni şi fraude”. El consideră că intervenţia statului în economie trebuie să fie minimală. Afacerile trebuie lăsate în voia lor, iar forţele pieţei vor atenua lăcomia întreprinzătorilor care oferă produse de slabă calitate la preţuri exagerat de mari prin faptul că consumatorii nu vor cumpăra produsele de slabă calitate, astfel încât fabricantul lor va da faliment. Iar dacă un producător fixează preţuri mari pentru nişte produse de bună calitate, care se vând bine, alţi producători vor fi atraşi să intre şi ei pe piaţă, ceea ce duce la o supraofertă şi la scăderea preţurilor. În cele din urmă, piaţa realizează o stare de echilibru, în care un număr suficient de producători satisfac cererea consumatorilor la preţuri rezonabile. Este greu de respins în zilele noastre sistemul economiei de piaţă. Economiile planificate ale Uniunii Sovietice şi ale statelor din Estul Europei nu au făcut faţă competiţiei cu economia statelor occidentale sub aspectul productivităţii, varietăţii şi calităţii produselor şi serviciilor. Ele s-au prăbuşit sub povara ineficienţei birocratice, a risipei aberante de resurse pentru realizarea unor proiecte inutile şi a lipsei de motivaţie a muncii. Friedman merge însă şi mai departe: el susţine că libertatea individuală şi cea economică se intercondiţionează. „Libertatea economică – spune el – este o condiţie obligatorie pentru libertatea politică. Permiţând oamenilor să coopereze unii cu alţii fără restricţii şi fără dirijări centralizate, se micşorează spaţiul în care se exercită puterea politică.” Pe scurt, nu poate exista o societate cu adevărat liberă dacă piaţa nu este lăsată să funcţioneze liber. Friedman susţine că statul nu ar trebui să pretindă oamenilor o licenţă de practicare a vreunei profesii, fie că e vorba de un agent imobiliar sau de un medic. Piaţa elimină performanţele inferioare şi recompensează excelenţa. Nu este nevoie de mâna greoaie a guvernului pentru a face aceste lucruri. El mai argumentează şi ideea că afacerile nu au nici un fel de responsabilităţi sociale, pentru că a folosi profiturile unei companii în vederea „binelui social” este totuna cu a lua în numele acţionarilor decizii pe care ar trebui să le ia aceştia, fiecare în parte, după cum consideră de cuviinţă. Afacerile se pun cel mai bine în serviciul societăţii atunci când se dedică exclusiv misiunii lor specifice – realizarea unor profituri maxime, în limitele legii. Dacă prin „etica afacerilor” se înţeleg responsabilităţile sociale ale întreprinzătorilor privaţi, Friedman recomandă oamenilor de afaceri să-şi vadă de afacerile lor şi să lase grija faţă de problemele sociale pe seama altora. Sarcina proprie guvernului constă în medierea diferitelor interese de grup, folosindu-şi autoritatea pentru a impune respectarea legilor şi a contractelor.
Criticii de stânga ai capitalismului contemporan consideră că economia de piaţă este opacă faţă de criteriile morale, dacă nu de-a dreptul imorală. Valoarea pe care o scot aceştia în evidenţă este justiţia socială care poate fi realizată numai printr-o politică economică guvernamentală, care are misiunea de a pune mediul de afaceri în slujba binelui public, iar profiturile întreprinzătorilor privaţi trebuie controlate de către stat şi redistribuite în beneficiul comunităţii. Scopul primordial al afacerilor nu este maximizarea profiturilor, ci condiţii de viaţă mai bune pentru toţi. Iată ce spune un alt laureat al Premiului Nobel pentru economie, Amartya Sen: „pur şi simplu nu este adecvat să considerăm drept obiectiv de bază numai maximizarea profitului sau a avuţiei [...] creşterea economică nu poate fi tratată ca un scop în sine. Dezvoltarea trebuie să vizeze mai mult sporirea calităţii vieţii pe care o trăim şi a libertăţilor de care ne bucurăm.” Dar stânga are acum o problemă. Griffiths şi Lucas afirmă că „colapsul comunismului a adus după sine triumful capitalismului, dar mulţi sunt acum nemulţumiţi de individualismul egoist pe care acesta pare să-l cultive şi tânjesc după o mai viguroasă recunoaştere a valorilor comunitare. Deşi eficienţa capitalismului nu poate fi negată şi nici, mai important încă, siguranţa pe care o oferă înclinaţiilor totalitare ale deţinătorilor puterii politice, sistemul capitalist pare insensibil faţă de situaţia grea în care se află cei care pierd jocul pieţii competitive, cei săraci, dezavantajaţi sau rămaşi fără slujbă.” În pofida acestor opinii antagoniste, atât criticii de dreapta, cât şi cei de stânga pun tunurile virulenţei polemice pe o ţintă comună: marile corporaţii, acuzate de faptul că deţin o putere periculos de mare. Intelectualitatea de stânga consideră că aceste gigantice corporaţii multinaţionale sunt prea puternice în raporturile lor cu guvernele ce apără binele public, în vreme ce conservatorii susţin şi ei că marile corporaţii sunt prea puternice pe piaţă în raporturile lor cu micii întreprinzători, ceea ce modifică sau chiar încalcă „legile naturale” ale economiei de piaţă. Însă nu chiar toată lumea este atât de nemulţumită de societatea capitalistă. Orientarea dominantă în etica afacerilor nu ignoră şi, nu neagă neajunsurile economiei de piaţă, dar nu există nici o îndoială asupra faptului că acest sistem economic este de departe cea mai bună soluţie practică din câte s-au încercat vreodată până acum. Prin urmare, pentru majoritatea teoreticienilor din acest domeniu problema nu constă în căutarea unui alt sistem socio-economic, ci în remodelarea şi perfecţionarea celui existent. Din acest unghi de vedere, viaţa economică nu are o moralitate proprie, activă doar în mediul de afaceri, putându-se afla în conflict cu anumite valori morale mai „profunde”, universale şi absolute. Întreprinzătorilor nu li se cere nimic mai mult sau mai puţin decât altor agenţi socio-economici şi ei nu trebuie să respecte anumite norme şi valori specifice, altele decât cele recunoscute, respectate şi urmate în societate de către toată lumea. Iată de ce etica în afaceri nu este o critică socială, ci o aplicaţie în domeniul afacerilor a celor mai generale şi cât se poate de obişnuite valori, norme şi principii morale.
No comments:
Post a Comment