Relativismul cultural şi reflectarea lui asupra afacerilor. Pericolele potenţiale etice ale relativismului cultural

Relativismul cultural desemnează ceea ce se vede drept sau greşit, bun sau rău din perspectiva diferitor culturi. Dacă în Republica Moldova se consideră că din perspectivă morală este greşit să ai mai multe soţii, atunci aceasta nu este acceptat din punct de vedere moral. Dacă însă în Yemen nu se consideră că a avea mai multe soţii este greşit din punct de vedere moral, atunci aceştia vor accepta fenomenul din punct de vedere moral. Nu există un principiu universal la care putem să ne raportăm, pentru a determina dacă această practică este greşită sau nu.

„Relativismul” examinează de ce ignorăm adesea etica în luarea deciziilor, iar „analiza stakeholders” furnizează o structură, un cadru de confruntare a deciziilor etice.

Cei ce susţin relativismul declară că nu putem discerne între corect – greşit, drept – nedrept, bine – rău. Rareori, lucrurile sunt negre sau albe. Cel mai des există o mulţime de tonuri de gri. Relativismul sugerează că etica este „relativă”, în funcţie de circumstanţele personale, sociale şi culturale în care se află cineva. Relativiştii nu sunt chinuiţi de dileme etice atâta timp cât ei nu cred că adevărul poate fi descoperit prin introspecţie.

În identificarea factorilor situaţionali care influenţează comportamentul etic, organizaţia ocupă un loc central. Oamenii învaţă valorile morale nu numai în primii ani de viaţă, acasă sau în societate, ci şi de la mediul lor organizaţional. Politicile şi codurile de conduită, cultura organizaţiei pot promova o consideraţie înaltă acordată angajaţilor, iar grupurile din interior influenţează, prin sprijinul şi perspectivele pe care le oferă membrilor, comportamentul etic. Regulile scrise însoţite şi de măsuri punitive, deşi sunt utile pentru promovarea unui climat etic pentru întreaga organizaţie, nu pot garanta întotdeauna rezultatele bune. Mult mai benefice pot fi elementele emoţionale de relaţionare din cadrul organizaţiei, favorabile comportamentului etic şi care creează disponibilitate mare pentru amendarea acţiunilor ilegale sau încălcarea normelor organizaţionale.

Mediul în care operează organizaţiile este marcat de reglementări guvernamentale, norme şi valori împărtăşite în comun de membrii societăţii. Aceste elemente pot încuraja comportamentele etice şi pot limita aria de acţiune a unor acţiuni imorale. Managerii trebuie să cunoască ceea ce este interzis, să respecte prevederile legale şi să promoveze practici comerciale loiale cu partenerii de afaceri. Cadrul economic general încurajează prin concurenţă un standard de comportament la care trebuie să adere toţi cei care aspiră la obţinerea de avantaje competitive în domeniul de activitate.

De asemenea, nu pot fi ignorate semnalele societăţii civile şi evenimentele social-politice din jurul organizaţiilor. Ele provoacă schimbări sociale care îşi găsesc expresia în acte normative care prescriu practici nediscriminatorii la angajarea personalului, apărarea drepturilor consumatorilor sau protecţia mediului înconjurător, ca să dăm doar cîteva exemple. De aici, rezultă că rezolvarea dilemelor etice este condiţionată de abilitatea de a menţine un dialog deschis în relaţiile cu mediul exterior. Deschiderea spre dialog nu rezolvă în totalitate problemele, dar generează încredere şi facilitează menţinerea de relaţii armonioase între organizaţie şi mediu.

Deşi suntem de acord că standardele diferă în funcţie de comunitate şi istorie (normele etice occidentale au rădăcini în creştinism şi sunt diferite de normele asiatice puternic ancorate în budism şi confucianism), dincolo de relativismul cultural există norme etice universale, cu puternic caracter regulator la nivelul întregii societăţi. Ele sunt unanim acceptate şi fac obiectul conţinutului codurilor etice ale mai multor firme internaţionale prin expresii comportamentale pozitive: a fi cinstit, sincer, curajos, generos, recunoscător, responsabil, loial, bun, drept.

Potrivit relativismul cultural, fiecare arie culturală posedă un sistem propriu de valori şi norme, prin care îşi defineşte identitatea spirituală, convertită în plan practic prin anumite atitudini specifice faţă de lume. Nici una dintre constelaţiile axiologice care definesc diferitele culturi ale lumii şi ale istoriei nu este prin nimic superioară celorlalte, ci toate sunt la fel de îndreptăţite să orienteze deciziile umane, la fel de „bune” sau de „rele” – de fapt, nici una nefiind „bună” sau „rea”, ci existând ca atare, ca nişte stări de fapt pe care nu le putem ignora sau schimba, fie că ne plac sau nu.

Modul de înţelegere a corectitudinii în afaceri nu face excepţie în ceea ce priveşte diversitatea culturală. De exemplu, nu toată lumea acordă aceeaşi importanţă şi valoare contractelor scrise. În vreme ce americanii şi germanii insistă pentru încheierea unor contracte redactate minuţios pe multe pagini, pe care le respectă meticulos în litera legii, în alte părţi ale lumii – îndeosebi acolo unde relaţiile personale sunt la mare preţ, iar legislaţia contractuală destul de precară, aşa cum se întâmplă în Rusia, în China sau Nigeria – contractele sunt privite mai degrabă ca declaraţii de intenţii decât ca obligaţii formale, însoţite de penalităţi severe în cazul nerespectării lor. Pe când un german sau un american consideră că încălcarea unui contract scris este moralmente inacceptabilă, apelând de îndată la serviciile unei firme de avocatură pentru clarificarea situaţiilor litigioase, un rus sau un nigerian nu au insomnii dacă nu îşi respectă obligaţiile contractuale – nu pentru că ar fi lipsiţi de conştiinţă, ci pentru că societăţile din care fac parte nu condamnă cu mare asprime nerespectarea contractelor scrise.

De exemplu, în Statele Unite a nu-ţi respecta contractele formale reprezintă un adevărat faliment moral. Oricine face aşa ceva este un escroc vrednic de dispreţ. În Japonia contractele sunt orientative şi orice problemă este soluţionată mai curând prin arbitraj decât prin procese în justiţie. Iar în Mexic contractele reprezintă mai mult o chestiune de onoare personală decât un angajament al firmei.

Diversitatea culturală se manifestă pe toate planurile vieţii economice. În absenţa unor valori şi reguli morale absolute, cum ne putem da seama de felul în care va aprecia ce-i bine şi ce-i rău şi de modul în care va acţiona un partener de afaceri din altă ţară? Ei bine, răspunsul e unul singur: trebuie să cunoaştem cât mai bine cultura din care acesta face parte şi ale cărei valori şi norme le împărtăşeşte.

Cultura reprezintă un ansamblu de valori esenţiale, de convingeri, modele de comportament, cunoştinţe, moravuri, legi şi obiceiuri comune unei societăţi, care orientează modul în care membrii săi gândesc, simt şi acţionează, pe fondul unei anumite viziuni despre ei înşişi în relaţie cu ceilalţi. Cultura unei societăţi se transmite din generaţie în generaţie, integrând într-o unitate sui generis elemente precum limba, religia, obiceiurile şi legile juridice.

Viziunea unei societăţi despre autoritate şi concepţia sa morală se manifestă în maniera indivizilor de a se comporta în afaceri, de a negocia un contract, de a reacţiona în situaţii de criză sau de a cultiva potenţialii parteneri de afaceri.

Unele elemente ale culturii exercită o influenţă considerabilă asupra comportamentului în afaceri, astfel încât cunoaşterea şi înţelegerea lor corectă sunt necesare pentru o abordare adecvată a relaţiilor parteneriale sau concurenţiale.

Limbajul este un instrument esenţial de comunicare. Când nu vorbesc aceeaşi limbă şi trebuie să recurgă la serviciile unui interpret, partenerii de afaceri nu au alt mijloc de a se citi unul pe celălalt decât comunicarea non-verbală. Neînţelegerea corectă a mesajelor contextuale pe care le poartă aceasta poate compromite şansele unor negocieri fructuoase.

Concepţia religioasă care stă la baza oricărei culturi joacă de asemenea un rol important

Valorile culturale au un enorm impact asupra modului în care oamenii din diferite părţi ale lumii înţeleg să facă afaceri. Chiar dacă se poate vorbi de valori universale, receptarea şi „trăirea” lor îmbracă forme specifice fiecărei culturi.

În Japonia, de exemplu, interesele, nevoile şi ţelurile grupului sunt mult mai importante decât cele individuale. În Japonia, eroul clasic de tip american – cel care, prin forţe proprii, îndrăzneală şi perseverenţă, se străduieşte să ajungă „number one” – este considerat deficitar din punct de vedere etic şi, ca atare, departe de a fi un exemplu de urmat. În Japonia, individul dă întâietate grupului. Deciziile se iau prin consens, urmărind mai presus de orice păstrarea armoniei colective.

Cultura influenţează, de asemenea, felul în care indivizii prelucrează informaţiile, îşi stabilesc priorităţile, îşi administrează timpul şi interacţionează cu ceilalţi. În societăţile monocronice – numite astfel deoarece fiecare sarcină este rezolvată la timpul său, conform unei agende sau programări prealabile – timpul este esenţial în fixarea priorităţilor şi în ordonarea vieţii cuiva. Oamenii din aceste societăţi obişnuiesc să aibă în vedere o listă de lucruri pe care trebuie să le facă în ziua respectivă, unul după altul, în ordinea stabilită şi numai unul câte unul. Americanii şi majoritatea locuitorilor din partea de nord a Europei sunt monocronici. În aglomeraţie, ei se aşează spontan la rând, aşteptând în ordine să rezolve ce au de rezolvat, fie că e vorba să cumpere nişte bilete la un spectacol ori să intre pe stadion.

Pentru un individ dintr-o societate policronică – definită prin faptul că se fac mai multe treburi deodată, fără un program riguros – abordarea secvenţială a sarcinilor de rezolvat pare o constrângere inutilă. Ar fi greu de găsit un executiv chinez care să ţină o aşa-numită to-do list de priorităţi programate – lucru care se învaţă printre primele în şcolile de management din Vest. Timpul este folosit pentru urmărirea simultană a mai multor obiective şi pentru a interacţiona cu cât mai mulţi indivizi posibil deodată. Acest policronism este caracteristic economiilor în curs de dezvoltare; pe măsură ce relaţiile de producţie se modernizează, principiul „produci la timp, eşti plătit la timp” începe să îşi facă tot mai mult simţită forţa constrângătoare.

Larg răspândit în lumea oamenilor de afaceri şi susţinut, în opinia celor mai mulţi dintre ei, de observaţii pe viu extrem de folositoare din punct de vedere practic, relativismul cultural poate degenera în anumite concepţii şi atitudini etice eronate şi periculoase, care stau la originea unor practici de afaceri de-a dreptul dubioase. Una dintre aceste devieri posibile ale relativismului în derizoriu este subiectivismul. Toţi oamenii de afaceri sunt mai mult sau mai puţin subiectivi în activitatea lor. Ceea ce reprezintă „cea mai bună afacere” depinde de o multitudine de factori, dintre care unii nu pot fi cuantificaţi. „X îmi inspiră mai multă încredere”, „Cei de la firma Y par nişte băieţi de treabă” sau „Ne-am înţeles foarte bine cu Z” sunt toate motive valabile, chiar dacă foarte subiective, în alegerea unei oferte dintre altele. Din punct de vedere etic însă, trebuie să ne ferim de „subiectivistul” care susţine că nu societatea, ci decizia fiecărui individ stabileşte care sunt principiile morale corecte. În vreme ce unii filosofi de catedră susţin că subiectivismul este o teorie etică validă, punerea ei în practică dă naştere unor grave probleme dacă o firmă ajunge să fie condusă după cum dictează „sentimentele” boss-ului. Sentimentele şi intuiţiile sunt importante, dar nu oferă ele însele o bază adecvată a moralităţii în general, a eticii în afaceri în particular.

O interpretare încă şi mai eronată a relativismului cultural este situaţionalismul, teorie ce susţine că principiile morale trebuie să fie flexibile; cu alte cuvinte, în anumite cazuri moralitatea unei acţiuni depinde de situaţie şi nu de aplicarea strictă a regulii morale. Fapte nepermise în mod obişnuit sunt permise în anumite împrejurări speciale. Situaţionismul se opune absolutismului – teorie prea puţin creditată în lumea reală. De exemplu, dacă o firmă este în mare criză de numerar, îi este permis să apeleze la piaţa neagră pentru a face rost de bani ca să nu dea faliment şi să păstreze angajaţii până la ivirea unor noi oportunităţi de afaceri legale? Un situaţionist va răspunde: sigur că da, totul depinde de situaţie. Un absolutist va susţine, dimpotrivă, că orice activitate ilegală este rea indiferent de situaţie. Etica situaţionalistă admite că o persoană trebuie să fie oricând gata să facă anumite compromisuri în ceea ce priveşte principiile morale în interesul unui bine superior. Pentru un situaţionist, nimic nu este întotdeauna bun sau rău. Câteodată este permis, ba chiar e bine să minţi. Ideile situaţionaliste înfloresc în mediul de afaceri.