Egoismul este o atitudine, o viziune despre lume, centrată pe ideea că omul trebuie să caute în primul rând propria fericire şi satisfacerea propriilor interese.
Dacă toţi oamenii ar fi mânaţi doar de către un egoism aprig, atunci „o astfel de lume ar semăna destul de mult cu sălbăticia „stării naturale” descrise de către Thomas Hobbes (1588 – 1679) în faimoasa lui carte Leviathan. Având o viziune pesimistă asupra naturii umane, Hobbes consideră că, prin zestrea sa nativă, omul este o fiinţă guvernată de instincte agresive, înclinat oricând să îşi atace cu extremă cruzime semenii spre a-şi satisface neîntârziat toate poftele. Prin firea lui, omul „natural” este un lup faţă de toţi ceilalţi – homo homini lupus est. Neîngrădiţi de nici o autoritate, într-o ipotetică „stare naturală”, care ar precede apariţia instituţiilor sociale, oamenii s-ar afla permanent într-un război generalizat, al fiecăruia împotriva tuturora: de bellum omnia contra omnes. Unora li s-ar putea părea şi astăzi că ar trăi mult mai bine dacă şi-ar putea urmări doar propriile interese, fără a fi incomodaţi de complicaţii birocratice, de legi privind protecţia mediului, de taxe şi impozite, de restricţii vamale şi alte limitări ale actelor noastre. Hobbes le arată acestora de ce se înşeală. Într-o stare de război generalizat, nici viaţa, nici proprietatea nimănui nu ar fi în siguranţă; regulile societăţii civile ar fi înlocuite de dreptul celui mai tare, iar cuvinte precum dreptate şi nedreptate nu ar avea nici un sens. Hobbes descrie cu multă vigoare consecinţele nenorocite ale acestei ostilităţi omniprezente: „Într-o atare condiţie, nu poate exista industrie; pentru că fructele ei ar fi nesigure: drept urmare, n-ar exista cultura pământului; nici navigaţie şi nici utilizarea produselor importate de peste mări; [nu ar exista] nici un fel de construcţii confortabile; nici instrumente de ridicat şi de mutat dintr-un loc într-altul obiecte grele; nici urmă de cunoaştere a suprafeţei pământului; de măsurare a timpului; de artă şi literatură; de societate; şi, mai rău decât toate, [ar exista din belşug] o neîntreruptă frică şi pericolul unei morţi violente; iar viaţa omului [ar fi] singuratică, sărmană, brutală şi scurtă”. Orice persoană raţională, crede Hobbes, ar dori să găsească o cale de scăpare din această ostilitate generalizată a stării naturale. A evita riscurile inacceptabile ale acestui război sângeros generalizat este o chestiune de bun simţ şi de raţiune elementară. Cu toţii vom fi mai avantajaţi dacă acceptăm anumite constrângeri ale actelor noastre faţă de ceilalţi, cu condiţia ca şi aceştia să accepte aceleaşi constrângeri. Cu toate aceste constrângeri, vom fi mai liberi, deoarece vom fi feriţi de agresivitatea celorlalţi. Forţele industriei şi ale comerţului nu pot funcţiona bine decât într-o societate civilă bine organizată. Pesimist până la capăt, Hobbes se îndoieşte de faptul că cei mai mulţi dintre oameni sunt nişte persoane suficient de raţionale pentru a se supune de bună-voie legilor, întrucât înţeleg beneficiile stării de legalitate, drept pentru care susţine ideea unui „suveran” extrem de puternic, apt să impună prin forţă respectarea legilor, mai ales de către aceia care nu le înţeleg rostul.”
Spre deosebire de „egoismul îngust”, „egoismul luminat” se referă la situaţiile în care interesul propriu este dublat de o atitudine morală.
Dacă toţi oamenii ar fi mânaţi doar de către un egoism aprig, atunci „o astfel de lume ar semăna destul de mult cu sălbăticia „stării naturale” descrise de către Thomas Hobbes (1588 – 1679) în faimoasa lui carte Leviathan. Având o viziune pesimistă asupra naturii umane, Hobbes consideră că, prin zestrea sa nativă, omul este o fiinţă guvernată de instincte agresive, înclinat oricând să îşi atace cu extremă cruzime semenii spre a-şi satisface neîntârziat toate poftele. Prin firea lui, omul „natural” este un lup faţă de toţi ceilalţi – homo homini lupus est. Neîngrădiţi de nici o autoritate, într-o ipotetică „stare naturală”, care ar precede apariţia instituţiilor sociale, oamenii s-ar afla permanent într-un război generalizat, al fiecăruia împotriva tuturora: de bellum omnia contra omnes. Unora li s-ar putea părea şi astăzi că ar trăi mult mai bine dacă şi-ar putea urmări doar propriile interese, fără a fi incomodaţi de complicaţii birocratice, de legi privind protecţia mediului, de taxe şi impozite, de restricţii vamale şi alte limitări ale actelor noastre. Hobbes le arată acestora de ce se înşeală. Într-o stare de război generalizat, nici viaţa, nici proprietatea nimănui nu ar fi în siguranţă; regulile societăţii civile ar fi înlocuite de dreptul celui mai tare, iar cuvinte precum dreptate şi nedreptate nu ar avea nici un sens. Hobbes descrie cu multă vigoare consecinţele nenorocite ale acestei ostilităţi omniprezente: „Într-o atare condiţie, nu poate exista industrie; pentru că fructele ei ar fi nesigure: drept urmare, n-ar exista cultura pământului; nici navigaţie şi nici utilizarea produselor importate de peste mări; [nu ar exista] nici un fel de construcţii confortabile; nici instrumente de ridicat şi de mutat dintr-un loc într-altul obiecte grele; nici urmă de cunoaştere a suprafeţei pământului; de măsurare a timpului; de artă şi literatură; de societate; şi, mai rău decât toate, [ar exista din belşug] o neîntreruptă frică şi pericolul unei morţi violente; iar viaţa omului [ar fi] singuratică, sărmană, brutală şi scurtă”. Orice persoană raţională, crede Hobbes, ar dori să găsească o cale de scăpare din această ostilitate generalizată a stării naturale. A evita riscurile inacceptabile ale acestui război sângeros generalizat este o chestiune de bun simţ şi de raţiune elementară. Cu toţii vom fi mai avantajaţi dacă acceptăm anumite constrângeri ale actelor noastre faţă de ceilalţi, cu condiţia ca şi aceştia să accepte aceleaşi constrângeri. Cu toate aceste constrângeri, vom fi mai liberi, deoarece vom fi feriţi de agresivitatea celorlalţi. Forţele industriei şi ale comerţului nu pot funcţiona bine decât într-o societate civilă bine organizată. Pesimist până la capăt, Hobbes se îndoieşte de faptul că cei mai mulţi dintre oameni sunt nişte persoane suficient de raţionale pentru a se supune de bună-voie legilor, întrucât înţeleg beneficiile stării de legalitate, drept pentru care susţine ideea unui „suveran” extrem de puternic, apt să impună prin forţă respectarea legilor, mai ales de către aceia care nu le înţeleg rostul.”
Spre deosebire de „egoismul îngust”, „egoismul luminat” se referă la situaţiile în care interesul propriu este dublat de o atitudine morală.
No comments:
Post a Comment