Modificările importante care au survenit în statutul şi în preocupările acţionarilor în ultimele decenii au dus în mod firesc la căutarea unor noi abordări teoretice şi mai ales practice ale implicării cât mai active a investitorilor mari şi mici atât în redefinirea pe baze mai echitabile a raporturilor dintre executivi şi acţionari, cât şi în activitatea pieţelor financiare. Un număr tot mai mare şi tot mai influent de acţionari şi de investitori individuali sau instituţionali au căutat şi au descoperit unele căi de acţiune prin care să forţeze, în absenţa unor reglementări legale ferme şi aplicabile, o mai serioasă responsabilizare morală a marilor corporaţii şi a jucătorilor de anvergură de pe pieţele financiare. Cele mai semnificative sunt activismul acţionarilor şi investiţiile etice.
Una dintre pârghiile forţării corporaţiilor să fie răspunzătoare de comportamentul lor etic este cumpărarea de acţiuni ale corporaţiilor respective. Scopul urmărit de acţionarii militanţi nu este nici profitul, nici speculaţiile financiare, ci câştigarea dreptului de a se pronunţa în AGA în legătură cu politica şi strategia unei corporaţii. În mod normal, aceste forumuri ale acţionarilor au ca obiect de dezbatere performanţele şi politicile viitoare ale corporaţiei. Dar ele oferă, totodată, posibilitatea unor grupuri de stakeholders, în calitate de acţionari, să îşi exprime nemulţumirea sau îngrijorarea faţă de anumite practici imorale, în opinia lor, ale unei companii. Şi mai important este faptul că li se oferă acestor acţionari militanţi şansa de a capta atenţia mijloacelor mediatice prin devierea zgomotoasă a cursului normal al dezbaterilor din AGA asupra unor teme etice sensibile.
Activismul acestui tip de acţionari militanţi s-a manifestat mai întâi în Statele Unite – de exemplu în campania de îmbunătăţire a relaţiilor interrasiale din cadrul companiei General Motors, în anii 1970. Dat fiind tipul distinct de capitalizare a corporaţiilor din Europa, vocea grupurilor de mici acţionari militanţi se face mai greu auzită decât în America, ea fiind înăbuşită de greutatea marilor investitori instituţionali. Totuşi, fenomenul s-a făcut simţit şi în ţările europene. ONG-uri precum Greenpeace sau Partizans din Marea Britanie au recurs la metoda cumărării de acţiuni ale unor corporaţii – printre care Shell, BP, Rio Tinto sau Huntingdon Life Sciences – pentru a critica politicile acestor companii faţă de poluare, tratamentul populaţiilor indigene sau testarea medicamentelor pe animale.
Integrate unor campanii mult mai ample, rapoartele acţionarilor protestatari din cadrul adunărilor anuale sau procesele intentate companiilor de către o parte din acţionarii lor pot fi metode eficiente de forţare a corporaţiilor să îşi reconsidere atitudinea şi comportamentul faţă de anumite probleme de interes public. Problema critică a acestei forme de activism constă în faptul că, prin cumpărarea unor acţiuni ale unor corporaţii, grupul de acţionari militanţi poate fi tentat să pactizeze cu „inamicul”, având şi anumite interese comune cu acesta. În plus, poziţia de militant în calitate de acţionar este o opţiune doar pentru persoanele relativ înstărite, mai ales în ţările unde legislaţia impune deţinerea unui anumit stoc de acţiuni pentru a avea o minimă vizibilitate şi influenţă în AGA.
Al doilea mecanism de responsabilizare morală a investitorilor este mai îndepărtat de corporaţie şi nu presupune admonestarea publică a directorilor executivi ce se fac vinovaţi de presupuse practici imorale. O dată cu creşterea interesului public faţă de răspunderea corporaţiilor ia naştere şi se extinde considerabil o nouă categorie de acţionari, care nu sunt preocupaţi numai de profitabilitatea investiţiilor lor, ci şi de corectitudinea morală şi responsabilitatea socială a companiilor la care deţin acţiuni.
Spre deosebire de acţionarii militanţi, adepţii investiţiilor etice nu se folosesc în mod direct de investiţiile lor pentru a forţa companiile să le asculte opiniile şi să le ia în consideraţie. Ei caută acele investiţii care sunt, deopotrivă, profitabile şi compatibile cu anumite standarde etice. În definiţia lui Cowton, prin investiţii etice se înţelege „utilizarea criteriilor etice, sociale şi ecologice în selecţia şi administrarea portofoliilor de investiţii, în general fiind vorba de acţiuni ale unor companii“.
Criteriile de evaluare şi selecţie a companiilor pot fi negative sau pozitive. Cel mai frecvent sunt „şterse de pe lista” investitorilor etici companiile care produc şi comercializează alcool, ţigări, armament şi orice produse care dăunează mediului sau a căror fabricare este poluantă şi consumatoare de resurse neregenerabile; companiile care susţin regimuri politice opresive, exploatează forţa de muncă ieftină din ţările sărace şi angajează minori; în sfârşit, companiile care violează drepturile animalelor, cele care pun în pericol diversitatea biospeciilor şi cele care promovează ingineria genetică etc. Sunt selectate după criterii pozitive companiile care se preocupă de conservarea şi protecţia mediului, de îmbunătăţirea transportului public şi a condiţiilor de locuit, de renovarea şi conservarea clădirilor şi a monumentelor arhitecturale, cele care promovează tehnologiile „verzi” şi care asigură egalitatea şanselor de promovare a salariaţilor, condiţii de securitate a muncii etc.
Pe lângă motivaţia etic normativă, investiţiile etice pot fi oportune şi sub aspect strict economic. Riscurile boicotării de către public a unor produse neagreate sau riscurile unor dezastre ecologice pot influenţa dinamica acţiunilor; or, companiile „etice” sunt cel mai puţin expuse unor astfel de riscuri. Pe de altă parte, succesul de piaţă al produselor „etice” poate face investiţiile care le finanţează foarte atractive.
Majoritatea fondurilor de investiţii etice fac selecţia companiilor de ale căror acţiuni sunt interesate pornind de la datele pe care le oferă piaţa. Companiile profitabile sunt apoi trecute prin sita unor criterii de onorabilitate etică, rezultând un clasament care se reevaluează şi se dă periodic publicităţii. Aşa-numitele fonduri deliberative sunt ceva mai exigente, alcătuindu-şi propriile liste de criterii de corectitudine etică, pe baza unor investigaţii foarte minuţioase şi permanent reactualizate.
În practică, selecţia criteriilor şi a companiilor care le satisfac nu este de loc uşoară. De exemplu, multe corporaţii din industria electronică produc atât aparatură electrocasnică şi medicală, cât şi tehnologie militară. De asemenea, investiţiile în acţiunile unor bănci sunt destul de nesigure, întrucât băncile pot să finanţeze şi companii care nu corespund criteriilor investitorilor etici. Cu toate slăbiciunile sale, mişcarea ethical investment are toate şansele de a lua rapid o amploare considerabilă, cu efecte de loc neglijabile. Îndreptându-şi investiţiile spre corporaţiile care satisfac anumite standarde morale, investitorii nu exercită o oarecare influenţă numai asupra politicilor companiilor respective, ci stimulează şi celelalte corporaţii să îşi reconsidere comportamentul etic spre a evita o posibilă şi chiar previzibilă lipsă de atractivitate a lor pe pieţele de capital într-o perspectivă temporală apropiată.
Una dintre pârghiile forţării corporaţiilor să fie răspunzătoare de comportamentul lor etic este cumpărarea de acţiuni ale corporaţiilor respective. Scopul urmărit de acţionarii militanţi nu este nici profitul, nici speculaţiile financiare, ci câştigarea dreptului de a se pronunţa în AGA în legătură cu politica şi strategia unei corporaţii. În mod normal, aceste forumuri ale acţionarilor au ca obiect de dezbatere performanţele şi politicile viitoare ale corporaţiei. Dar ele oferă, totodată, posibilitatea unor grupuri de stakeholders, în calitate de acţionari, să îşi exprime nemulţumirea sau îngrijorarea faţă de anumite practici imorale, în opinia lor, ale unei companii. Şi mai important este faptul că li se oferă acestor acţionari militanţi şansa de a capta atenţia mijloacelor mediatice prin devierea zgomotoasă a cursului normal al dezbaterilor din AGA asupra unor teme etice sensibile.
Activismul acestui tip de acţionari militanţi s-a manifestat mai întâi în Statele Unite – de exemplu în campania de îmbunătăţire a relaţiilor interrasiale din cadrul companiei General Motors, în anii 1970. Dat fiind tipul distinct de capitalizare a corporaţiilor din Europa, vocea grupurilor de mici acţionari militanţi se face mai greu auzită decât în America, ea fiind înăbuşită de greutatea marilor investitori instituţionali. Totuşi, fenomenul s-a făcut simţit şi în ţările europene. ONG-uri precum Greenpeace sau Partizans din Marea Britanie au recurs la metoda cumărării de acţiuni ale unor corporaţii – printre care Shell, BP, Rio Tinto sau Huntingdon Life Sciences – pentru a critica politicile acestor companii faţă de poluare, tratamentul populaţiilor indigene sau testarea medicamentelor pe animale.
Integrate unor campanii mult mai ample, rapoartele acţionarilor protestatari din cadrul adunărilor anuale sau procesele intentate companiilor de către o parte din acţionarii lor pot fi metode eficiente de forţare a corporaţiilor să îşi reconsidere atitudinea şi comportamentul faţă de anumite probleme de interes public. Problema critică a acestei forme de activism constă în faptul că, prin cumpărarea unor acţiuni ale unor corporaţii, grupul de acţionari militanţi poate fi tentat să pactizeze cu „inamicul”, având şi anumite interese comune cu acesta. În plus, poziţia de militant în calitate de acţionar este o opţiune doar pentru persoanele relativ înstărite, mai ales în ţările unde legislaţia impune deţinerea unui anumit stoc de acţiuni pentru a avea o minimă vizibilitate şi influenţă în AGA.
Al doilea mecanism de responsabilizare morală a investitorilor este mai îndepărtat de corporaţie şi nu presupune admonestarea publică a directorilor executivi ce se fac vinovaţi de presupuse practici imorale. O dată cu creşterea interesului public faţă de răspunderea corporaţiilor ia naştere şi se extinde considerabil o nouă categorie de acţionari, care nu sunt preocupaţi numai de profitabilitatea investiţiilor lor, ci şi de corectitudinea morală şi responsabilitatea socială a companiilor la care deţin acţiuni.
Spre deosebire de acţionarii militanţi, adepţii investiţiilor etice nu se folosesc în mod direct de investiţiile lor pentru a forţa companiile să le asculte opiniile şi să le ia în consideraţie. Ei caută acele investiţii care sunt, deopotrivă, profitabile şi compatibile cu anumite standarde etice. În definiţia lui Cowton, prin investiţii etice se înţelege „utilizarea criteriilor etice, sociale şi ecologice în selecţia şi administrarea portofoliilor de investiţii, în general fiind vorba de acţiuni ale unor companii“.
Criteriile de evaluare şi selecţie a companiilor pot fi negative sau pozitive. Cel mai frecvent sunt „şterse de pe lista” investitorilor etici companiile care produc şi comercializează alcool, ţigări, armament şi orice produse care dăunează mediului sau a căror fabricare este poluantă şi consumatoare de resurse neregenerabile; companiile care susţin regimuri politice opresive, exploatează forţa de muncă ieftină din ţările sărace şi angajează minori; în sfârşit, companiile care violează drepturile animalelor, cele care pun în pericol diversitatea biospeciilor şi cele care promovează ingineria genetică etc. Sunt selectate după criterii pozitive companiile care se preocupă de conservarea şi protecţia mediului, de îmbunătăţirea transportului public şi a condiţiilor de locuit, de renovarea şi conservarea clădirilor şi a monumentelor arhitecturale, cele care promovează tehnologiile „verzi” şi care asigură egalitatea şanselor de promovare a salariaţilor, condiţii de securitate a muncii etc.
Pe lângă motivaţia etic normativă, investiţiile etice pot fi oportune şi sub aspect strict economic. Riscurile boicotării de către public a unor produse neagreate sau riscurile unor dezastre ecologice pot influenţa dinamica acţiunilor; or, companiile „etice” sunt cel mai puţin expuse unor astfel de riscuri. Pe de altă parte, succesul de piaţă al produselor „etice” poate face investiţiile care le finanţează foarte atractive.
Majoritatea fondurilor de investiţii etice fac selecţia companiilor de ale căror acţiuni sunt interesate pornind de la datele pe care le oferă piaţa. Companiile profitabile sunt apoi trecute prin sita unor criterii de onorabilitate etică, rezultând un clasament care se reevaluează şi se dă periodic publicităţii. Aşa-numitele fonduri deliberative sunt ceva mai exigente, alcătuindu-şi propriile liste de criterii de corectitudine etică, pe baza unor investigaţii foarte minuţioase şi permanent reactualizate.
În practică, selecţia criteriilor şi a companiilor care le satisfac nu este de loc uşoară. De exemplu, multe corporaţii din industria electronică produc atât aparatură electrocasnică şi medicală, cât şi tehnologie militară. De asemenea, investiţiile în acţiunile unor bănci sunt destul de nesigure, întrucât băncile pot să finanţeze şi companii care nu corespund criteriilor investitorilor etici. Cu toate slăbiciunile sale, mişcarea ethical investment are toate şansele de a lua rapid o amploare considerabilă, cu efecte de loc neglijabile. Îndreptându-şi investiţiile spre corporaţiile care satisfac anumite standarde morale, investitorii nu exercită o oarecare influenţă numai asupra politicilor companiilor respective, ci stimulează şi celelalte corporaţii să îşi reconsidere comportamentul etic spre a evita o posibilă şi chiar previzibilă lipsă de atractivitate a lor pe pieţele de capital într-o perspectivă temporală apropiată.
No comments:
Post a Comment