Strategii de responsabilitate socială

Archie Carroll a fixat cadrul conceptual al discuţiei, delimitând patru „filosofii” sau strategii de responsivitate socială a corporaţiilor. Acestea sunt:

• Strategia reactivă. Corporaţia neagă orice responsabilitate faţă de problemele sociale, clamând că de această problemă trebuie să se ocupe guvernul sau încercând să demonstreze că nu are ce să îşi reproşeze, întrucât a respectat toate prevederile legale.
• Strategia defensivă. Corporaţia îşi recunoaşte responsabilitatea socială, dar încearcă să scape de ea acţionând pe linia minimului efort, mizând mai ales pe măsuri de faţadă şi pe politici de imagine menite să salveze aparenţele, evitând să se implice serios în acţiuni pozitive şi costisitoare.
• Strategia acomodantă. Corporaţia îşi acceptă responsabilităţile sociale şi se străduieşte să acţioneze astfel încât să mulţumească grupurile influente de presiune din societate.
• Strategia proactivă. Corporaţia încearcă să depăşească normele acceptate în domeniul său de activitate şi să anticipeze viitoarele expectaţii ale publicului, făcând mai mult decât ceea ce i se poate cere în mod obişnuit la momentul respectiv.

Multe corporaţii oscilează în privinţa strategiilor de responsivitate socială adoptate. De exemplu, în trecut, marile companii din industria tutunului au negat cu vehemenţă orice legătură între fumat şi anumite boli grave, precum cancerul pulmonar (strategie reactivă). O dată ce efectele nocive ale fumatului au fost în genere acceptate, companiile producătoare de ţigarete s-au opus, la fel de vehement, campaniilor antitabagism negând că ar fi avut cunoştinţă despre proprietăţile adictive ale nicotinei, făcând lobby împotriva reglementărilor guvernamentale şi tărăgănând la nesfârşit procesele în care au fost implicate de către victimele tabagismului (strategie defensivă). În ultimul timp, greutatea probelor aduse împotriva industriei tutunului a impus corporaţiilor de vârf din acest sector să adopte o politică mai flexibilă. Compania BAT admite astăzi că activează într-o industrie „controversabilă”, oferind produse „riscante”, iar Phillip Morris lansează un program de prevenire a fumatului juvenil. Din cauza responsivităţii lor precare din trecutul apropiat, aceste politici aparent proactive ale corporaţiilor producătoare de ţigarete sunt privite cu destul scepticism, fiind interpretate de către criticii lor mai degrabă ca măsuri pur defensive, cel mult acomodante. Aceste dificultăţi de identificare a strategiilor nete de responsivitate socială au dus la dezvoltarea unor instrumente de conceptualizare a rezultatelor observabile ale implicării corporaţiilor în politici de responsabilitate socială, instrumente grupate sub conceptul de performanţă socială a corporaţiilor.