Norma în general „este o regulă de comportament, având o valabilitate supraindividuală, explicit enunţată la nivelul conştiinţei colective ca standard de conduită, deliberat acceptat şi respectat de către indivizi.
Normele morale sunt „enunţuri cu caracter, în general, imperativ prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conştient, pentru ca felul comportamentului său să fie apreciat ca bun de către semeni sau comunitate.” Acestea sunt „valori culturale, consacrate prin tradiţie şi educaţie, respectarea lor fiind impusă de opinia publică”.
Norma reprezintă „un model de acţiune care trebuie aplicat în anumite împrejurări. Fiecare normă oferă un tipar comportamental abstract, ideal pentru un gen specific de acţiune, care lasă deoparte aspectele accidentale şi nesemnificative ale contextului social, reliefând lucrurile importante care trebuie înfăptuite sau evitate” .
Se poate afirma despre normele morale că acestea „promovează anumite determinaţii ale binelui (cinstea, generozitatea, modestia etc.) atât sub aspectul conţinutului valoric („calităţile” omeneşti ce trebuie urmate), cât şi al datoriei, intenţionând să armonizeze universul a ceea ce este dezirabil (semnificaţiile ideale) cu situaţiile concrete. Totodată atrag atenţia asupra tipurilor de fapte reprobabile, negative. În funcţie de gravitatea lor, acestea sunt fie interzise vehement, fie sunt receptate într-un spaţiu de toleranţă graduală. Într-o accepţie generală, normele morale stabilesc limite între care sunt şi pot fi acceptate variaţiuni ale comportamentelor individuale, astfel încât să fie menţinute coeziunea, stabilitatea şi omogenitatea societăţii sau grupului social. Ele propun spre realizare şi imprimă actelor personale un scop moral, care exprimă criterii colective de evaluare şi aspiraţii validate social. De aceea, normele morale recomandă, prescriu, interzic, permit, sancţionează, previn, anticipează şi apreciază gesturi, conduite, atitudini, fapte ale unui subiect real sau posibil” .
Norma morală se bazează pe experienţa istorică, ea „este o generalizare a experienţei colective care îşi dovedeşte eficienţa şi asigură convieţuirea, fiind, de aceea, transmisă, de obicei, sub forma unei reguli practice. Exprimările sale pot fi insistent-recomendative („fii generos”), preponderent imperative („trebuie să fii cinstit”) sau prohibitive („nu fi egoist”, „nu trebuie să fii mincinos”). În formulări precise, aceste norme arată subiectului ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă în situaţii concrete de viaţă, cum trebuie să fie şi cum nu trebuie să fie pentru ca manifestările sale să între în categoria celor „bune”, admise şi preţuite de semeni.
Normele, în general, se elaborează prin două modalităţi: neorganizat (neinstituţionalizat): spontan, difuz (cutume, obiceiuri, tradiţii) şi organizat (instituţionalizat): de către organizaţii, instituţii, agenţii specializate.
Actualmente, multe norme morale, sunt în acelaşi timp şi norme religioase, dar şi norme legale, fără a se putea numi un set de norme, care sunt în exclusivitate morale.
Orice normă are o expresie lingvistică. Normele morale conţin expresii normative. Despre acestea se poate afirma că ele „se caracterizează prin următoarele două componente, mai mult sau mai puţin independente:
Normele au o anumită forţă sau tărie. Conform acestui criteriu vom distinge între norme categorice, care impun necondiţionat un anumit comportament, cum ar fi „Să nu ucizi!” şi norme ipotetice, care recomandă un anumit comportament, dacă persoana acceptă un anumit scop: „Dacă doreşti să ai credibilitate, nu minţi!”.
Fiecare normă are şi un anumit caracter. În funcţie de acesta ele pot fi clasificate în obligaţii, interdicţii şi permisiuni. Normele obligaţii ne impun să facem ceva: „Achită impozitele”, interdicţiile nu ne permit să întreprindem o anumită acţiune: „Nu comite un lucru rău cu bună ştiinţă!”, iar permisiunile permit anumite comportamente: „Poţi să alegi singur platforma ideologică, din perspectiva căreia priveşti lucrurile în viaţa politică.”.
Fiind vizate ca relaţii sociale, normele conţin următoarele elemente:
Autoritatea normativă. Acesta reprezintă instanţa care emite o normă, având capacitatea să impună indivizilor respectarea ei – fie prin persuasiune, fie prin recurs la forţă. Autoritatea poate fi denominată – în cazul în care se face cunoscută şi acţionează pe faţă, „la vedere” (Biserica, Parlamentul, Guvernul, Prefectura, Marele Stat Major al Armatei etc.) sau anonimă – atunci când norma este impusă de către o forţă „invizibilă”, dar cât se poate de activă, fie că e vorba de presiunea difuzăa colectivităţii, cum se întâmplă în cazul moravurilor şi obiceiurilor, fie că avem de a face cu anumite cerinţe vitale sau spirituale, care impun oamenilor să adopte un anumit comportament în vederea adaptării lor faţă de legile naturii şi ale societăţii.
Subiectul normei. Acesta este grupul de oameni, cărora li se adresează o anumită normă. Uneori grupul este precizat: „Vânzătorii trebuie să fie amabili cu clienţii”. Dar, de multe ori, subiectul este unul neprecizat, ca în cazul normei: „Respectă-i pe cei din jur!”.
Domeniul de aplicare al normei. Aceasta este clasa de situaţii, de contexte în care subiectului i se solicită aplicare unui anumit model de conduită. „Dacă cineva îţi cere ajutor, trebui să îl ajuţi!”.
Sancţiuni. Acestea reprezintă urmări favorabile sa nefavorabile pentru subiectul acţiunii morale.
În structura normelor se pot evidenţia următoarele două elemente:
Una dinte clasificările obişnuite a normelor morale este următoarea:
Normele morale nu pot fi subiective. Ele nu sunt stabilite de către cineva, pentru că aşa şi-a dorit el, ci sunt generate de nevoi obiective care apar în relaţiile dintre oameni.
Specific pentru morală este faptul că ea nu poate fi impusă individului de nici o instanţă. Omul nu poate să fie pedepsit din perspectivă legală, oficial, formal.
Toate religiile emit norme morale, iar „morala este terenul pe care diferitele confesiuni se întâlnesc şi sunt compatibile”. Care este deosebirea dintre normele morale şi poruncile religioase? Între aceste se evidenţiază următoarele diferenţe: „autoritatea poruncilor religioase este transcendentă, exterioară individului (heteronomă) – Dumnezeu – şi nu oferă explicaţii raţionale pentru normele pe care le impune; autoritatea normelor morale este reprezentată de conştiinţa lăuntrică a individului (voinţa lui autonomă) şi se supune judecăţii raţionale a individului; subiectul poruncilor religioase este credinciosul, în timp ce subiectul normelor morale este fiinţa raţională, omul în general, care îşi asumă normele morale în mod conştient; sancţiunile poruncilor religioase apar, mai ales, în Lumea de Apoi, iar sancţiunile normelor morale aparţin, în totalitate, lumii pământeşti (fie că vin din partea celorlalţi indivizi, fie că sunt administrate de vocea lăuntrică a propriei conştiinţe).
Normele religioase nu dau anumite explicaţii. „Singura libertate ce i se atribuie omului este acea de a se supune sau nu comandamentelor religioase.
Normele morale se deosebesc şi de legile juridice. Cele mai importante deosebiri sunt următoarele: „autoritatea prescripţiilor juridice este heteronomă, dar aparţine lumii pământeşti (este reprezentată de o instanţă locală sau naţională), iar prescripţiile sunt apărate şi impuse, la nevoie, prin forţă; autoritatea normelor morale este însuşi individul, convins de propria raţiune şi voinţă, de valabilitatea universală a respectivelor norme; subiectul prescripţiilor juridice este circumscris în limitele grupurilor de „supuşi” ai anumitor autorităţi instituţionale, în timp ce subiectul normelor morale este generic (individul îşi asumă normele morale în mod liber şi conştient); sancţiunile prescripţiilor juridice sunt numai punitive, de natură fizică sau materială (cel mai adesea), iar sancţiunile normelor morale sunt, deopotrivă, premiale şi punitive (cele mai puternice şi cele mai specifice sunt cele care vin dinlăuntrul conştiinţei fiecărui individ – de natură psihică sau spirituală).
De asemenea, „între normele morale şi prescripţiile juridice există diferenţe şi cu privire la domeniul de aplicabilitate: prescripţiile juridice se aplică întotdeauna în anumite circumstanţe, iar ceea ce nu este interzis de lege este permis; normele morale au o pretenţie de universalitate (sunt valabile în orice circumstanţe). În ceea ce priveşte regula de acţiune, de cele mai multe ori, o interdicţie legală este dublată de una morală, dar nu şi invers. Acolo unde legea este numai o interdicţie („Să nu furi!”), morala adaugă o datorie sau o obligaţie ce nu poate fi impusă prin autoritatea exterioară a legii, ci numai de conştiinţa lăuntrică a fiecărui individ („Fii mărinimos şi ajută-ţi aproapele!”).
„Distincţia între normele morale şi prescripţiile juridice este de maximă importanţă în lumea afacerilor. Mulţi oameni consideră că singura obligaţie a unui om de afaceri onest este aceea de a respecta legile în vigoare, corolarul fiind că orice decizie managerială care urmăreşte maximizarea profitului în limitele legii este nu numai legitimă, ci chiar obligatorie din punct de vedere moral. Lucrurile nu stau chiar aşa, din mai multe motive. În primul rând, însăşi decizia de a respecta legea este de natură morală. Oricât de bune pe hârtie, legile devin rizibile şi ineficiente într-un climat social al cărui ethos cultivă sau încurajează necinstea şi corupţia.” Există şi o altă perspectivă. „Pe de altă parte, normele juridica ca atare sunt supuse judecăţii morale. Unele prescripţii legale sunt de-a dreptul imorale. Sclavia negrilor din S.U.A., de exemplu, a fost multă vreme consacrată legal, până ce progresul moral al societăţii americane a impus abolirea ei.” „În cadrul legal existent, un om de afaceri are întotdeauna deschise mai multe decizii alternative, nu toate la fel de onorabile sau de benefice din punct de vedre moral. ” O acţiune poate să fie legală, dar să nu fie etică.
Între norme şi libertate există anumite conexiuni. „Orice normă se adresează unui agent liber, care poate să facă anumite lucruri, fără a fi nevoit să le facă. Prin urmare, o normă raţională are menirea să determine agentul liber să se conformeze unui anumit model de acţiune, întrucât acest model este socialmente dezirabil, dar nu este întotdeauna urmat în mod spontan de către toţi indivizii. Aşadar, libertatea umană este fundamentul ontologic al normativităţii”.
Se poate afirma că „modelele normative încorporează o îndelungată experienţă colectivă, ce nu poate fi transmisă indivizilor prin ereditate, ci numai prin educaţie. Astfel, principala funcţie socială a normelor este socializarea indivizilor. În acest sens, individul se simte mai liber în acţiunile sale într-o societate atunci când cunoaşte normele impuse membrilor, cetăţenilor acesteia, decât dacă nu le cunoaşte, mai ales dacă este vorba despre norme-permisiuni. „Ca reguli de acţiune, normele urmăresc să instituie o anumită uniformitate şi predictibilitate a comportamentelor individuale, determinându-i pe oameni să îşi autoguverneze conştient şi de bună voie propria voinţă în acord cu anumite standarde sociale, ce au probat de-a lungul unei îndelungate istorii că sunt capabile să garanteze coerenţa şi stabilitatea relaţiilor sociale.”
Un rol important în societate îl au principiile morale. „Principiile morale sunt acele norme de maximă generalitate care îşi propun să integreze şi să coordoneze într-un sistem coerent diferitele reguli morale, oferind totodată un criteriu universal de decizie morală justă într-o cât mai mare varietate de situaţii posibile. Metaforic vorbind, principiul moral (căci într-un sistem etic nu poate exista decât unul singur) joacă rolul busolei sau al Stelei Polare, care arată invariabil Nordul, în speţă acel comportament care satisface în cea mai mare măsură exigenţele moralităţii.
Principiile morale reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale conţinutul moralităţii ce există într-o societate sau alta. Ele exprimă cerinţele fundamentale ce se referă la esenţa morală a omului, la caracterul corelaţiei dintre oameni şi determină direcţiile magistrale ale activităţii oamenilor, ele devenind astfel o bază a normelor concrete de conduită.
Cel mai cunoscut şi susţinut principiu este Regula de Aur. Acesta se bazează pe reciprocitate şi cere ca în luarea deciziei individul să se întrebe dacă ar vrea să fie tratat la fel, cum vrea el să îl trateze pe alt individ. Regula de aur este: Nu trata o altă persoană aşa cum nu ai dori să fii tratat tu însuţi (forma negativă a Regulii de Aur) sau: Tratează altă persoană aşa cum ai dori să fii tratat tu însuţi (forma pozitivă a Regulii de Aur).
Această regulă există în toate religiile lumii. În creştinism ea apare în următoare formulare: „Ceea ce ai vrea ca oamenii să-ţi facă ţie, fă-le şi tu lor (Matei, 7:12).
Principiile morale constituie un temei al sistemului normativ, o modalitate de coordonare a normelor morale.
Există următoarele tipuri de principii fundamentale:
Printre principiile practice ale eticii în afaceri se regăsesc: respectarea confidenţialităţii informaţiilor: de către salariat faţă de firmă; de către furnizor faţă de clienţi; de către negociator faţă de exterior etc.; sensibilitatea faţă de conflictele de interese; respectul faţă de regulile de drept; conştiinţă profesională, profesionalismul; loialitatea şi buna credinţă; simţul responsabilităţii; respectarea drepturilor, libertăţilor celorlalţi..
Fără respectarea normelor etice, fără onestitatea şi seriozitatea partenerilor în relaţiile de afaceri întreaga infrastructură a afacerilor, care în multe cazuri se construieşte pe baza tranzacţiilor informale şi încrederii reciproce a partenerilor, se va distruge
Concepţia modernă a eticii afacerilor privită din cel mai important unghi priveşte problema răspunderii sociale a afacerilor, stabilirea unei noi culturi organizaţionale, care să ţină seama de necesitatea nu numai a măririi profitului, veniturilor acţionarilor şi asociaţilor, ci şi a satisfacerii adecvate a necesităţilor societăţii, a tuturor condiţiilor sociale care acţionează în societate.
Normele morale sunt „enunţuri cu caracter, în general, imperativ prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conştient, pentru ca felul comportamentului său să fie apreciat ca bun de către semeni sau comunitate.” Acestea sunt „valori culturale, consacrate prin tradiţie şi educaţie, respectarea lor fiind impusă de opinia publică”.
Norma reprezintă „un model de acţiune care trebuie aplicat în anumite împrejurări. Fiecare normă oferă un tipar comportamental abstract, ideal pentru un gen specific de acţiune, care lasă deoparte aspectele accidentale şi nesemnificative ale contextului social, reliefând lucrurile importante care trebuie înfăptuite sau evitate” .
Se poate afirma despre normele morale că acestea „promovează anumite determinaţii ale binelui (cinstea, generozitatea, modestia etc.) atât sub aspectul conţinutului valoric („calităţile” omeneşti ce trebuie urmate), cât şi al datoriei, intenţionând să armonizeze universul a ceea ce este dezirabil (semnificaţiile ideale) cu situaţiile concrete. Totodată atrag atenţia asupra tipurilor de fapte reprobabile, negative. În funcţie de gravitatea lor, acestea sunt fie interzise vehement, fie sunt receptate într-un spaţiu de toleranţă graduală. Într-o accepţie generală, normele morale stabilesc limite între care sunt şi pot fi acceptate variaţiuni ale comportamentelor individuale, astfel încât să fie menţinute coeziunea, stabilitatea şi omogenitatea societăţii sau grupului social. Ele propun spre realizare şi imprimă actelor personale un scop moral, care exprimă criterii colective de evaluare şi aspiraţii validate social. De aceea, normele morale recomandă, prescriu, interzic, permit, sancţionează, previn, anticipează şi apreciază gesturi, conduite, atitudini, fapte ale unui subiect real sau posibil” .
Norma morală se bazează pe experienţa istorică, ea „este o generalizare a experienţei colective care îşi dovedeşte eficienţa şi asigură convieţuirea, fiind, de aceea, transmisă, de obicei, sub forma unei reguli practice. Exprimările sale pot fi insistent-recomendative („fii generos”), preponderent imperative („trebuie să fii cinstit”) sau prohibitive („nu fi egoist”, „nu trebuie să fii mincinos”). În formulări precise, aceste norme arată subiectului ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă în situaţii concrete de viaţă, cum trebuie să fie şi cum nu trebuie să fie pentru ca manifestările sale să între în categoria celor „bune”, admise şi preţuite de semeni.
Normele, în general, se elaborează prin două modalităţi: neorganizat (neinstituţionalizat): spontan, difuz (cutume, obiceiuri, tradiţii) şi organizat (instituţionalizat): de către organizaţii, instituţii, agenţii specializate.
Actualmente, multe norme morale, sunt în acelaşi timp şi norme religioase, dar şi norme legale, fără a se putea numi un set de norme, care sunt în exclusivitate morale.
Orice normă are o expresie lingvistică. Normele morale conţin expresii normative. Despre acestea se poate afirma că ele „se caracterizează prin următoarele două componente, mai mult sau mai puţin independente:
- Prin conţinutul normei vom înţelege modeleul comportamental pe care îl propune şi îl solicită norma. „Respectă-ţi părinţii!” indică o anumită atitudine de grijă şi consideraţie finală: „Să nu iei viaţa altuia”” se referă la caracterul sacru şi intangibil al vieţii omeneşti, ca valoare în sine, ce nu poate fi niciodată sacrificată în vederea altor scopuri, oricare ar fi ele. „Spune întotdeauna adevărul!” defineşte un anumit comportament faţă de ceilalţi atunci când e vorba de comunicarea unor informaţii sau de exprimarea anumitor atitudini şi sentimente ale individului faţă de ceilalţi.
- Prin forma lor, expresiile normative dau conţinutului normei anumite precizări foarte importante.”
Normele au o anumită forţă sau tărie. Conform acestui criteriu vom distinge între norme categorice, care impun necondiţionat un anumit comportament, cum ar fi „Să nu ucizi!” şi norme ipotetice, care recomandă un anumit comportament, dacă persoana acceptă un anumit scop: „Dacă doreşti să ai credibilitate, nu minţi!”.
Fiecare normă are şi un anumit caracter. În funcţie de acesta ele pot fi clasificate în obligaţii, interdicţii şi permisiuni. Normele obligaţii ne impun să facem ceva: „Achită impozitele”, interdicţiile nu ne permit să întreprindem o anumită acţiune: „Nu comite un lucru rău cu bună ştiinţă!”, iar permisiunile permit anumite comportamente: „Poţi să alegi singur platforma ideologică, din perspectiva căreia priveşti lucrurile în viaţa politică.”.
Fiind vizate ca relaţii sociale, normele conţin următoarele elemente:
Autoritatea normativă. Acesta reprezintă instanţa care emite o normă, având capacitatea să impună indivizilor respectarea ei – fie prin persuasiune, fie prin recurs la forţă. Autoritatea poate fi denominată – în cazul în care se face cunoscută şi acţionează pe faţă, „la vedere” (Biserica, Parlamentul, Guvernul, Prefectura, Marele Stat Major al Armatei etc.) sau anonimă – atunci când norma este impusă de către o forţă „invizibilă”, dar cât se poate de activă, fie că e vorba de presiunea difuzăa colectivităţii, cum se întâmplă în cazul moravurilor şi obiceiurilor, fie că avem de a face cu anumite cerinţe vitale sau spirituale, care impun oamenilor să adopte un anumit comportament în vederea adaptării lor faţă de legile naturii şi ale societăţii.
Subiectul normei. Acesta este grupul de oameni, cărora li se adresează o anumită normă. Uneori grupul este precizat: „Vânzătorii trebuie să fie amabili cu clienţii”. Dar, de multe ori, subiectul este unul neprecizat, ca în cazul normei: „Respectă-i pe cei din jur!”.
Domeniul de aplicare al normei. Aceasta este clasa de situaţii, de contexte în care subiectului i se solicită aplicare unui anumit model de conduită. „Dacă cineva îţi cere ajutor, trebui să îl ajuţi!”.
Sancţiuni. Acestea reprezintă urmări favorabile sa nefavorabile pentru subiectul acţiunii morale.
În structura normelor se pot evidenţia următoarele două elemente:
- elementul calitativ - recomandă sau impune ceea ce e bine să „faci” şi să „fii”,
- elementul imperativ – arată ce „trebuie să faci” sau „trebuie să fii”.
Una dinte clasificările obişnuite a normelor morale este următoarea:
- Norme generale (universale): sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au durabilitate în timp şi influenţează toate activităţile umane (cinstea, demnitatea, sinceritatea, loialitatea, generozitatea);
- Norme particulare: se adresează unor comunităţi umane determinate, vizând activităţi umane particulare (normele vieţii de familie, cele specifice anumitor activităţi profesionale (medici, avocaţi, profesori, sportivi, economişti etc.));
- Norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi uneori în ocazii speciale (norme de protocol, codul manierelor elegante, reguli de etichetă în afaceri etc).
Normele morale nu pot fi subiective. Ele nu sunt stabilite de către cineva, pentru că aşa şi-a dorit el, ci sunt generate de nevoi obiective care apar în relaţiile dintre oameni.
Specific pentru morală este faptul că ea nu poate fi impusă individului de nici o instanţă. Omul nu poate să fie pedepsit din perspectivă legală, oficial, formal.
Toate religiile emit norme morale, iar „morala este terenul pe care diferitele confesiuni se întâlnesc şi sunt compatibile”. Care este deosebirea dintre normele morale şi poruncile religioase? Între aceste se evidenţiază următoarele diferenţe: „autoritatea poruncilor religioase este transcendentă, exterioară individului (heteronomă) – Dumnezeu – şi nu oferă explicaţii raţionale pentru normele pe care le impune; autoritatea normelor morale este reprezentată de conştiinţa lăuntrică a individului (voinţa lui autonomă) şi se supune judecăţii raţionale a individului; subiectul poruncilor religioase este credinciosul, în timp ce subiectul normelor morale este fiinţa raţională, omul în general, care îşi asumă normele morale în mod conştient; sancţiunile poruncilor religioase apar, mai ales, în Lumea de Apoi, iar sancţiunile normelor morale aparţin, în totalitate, lumii pământeşti (fie că vin din partea celorlalţi indivizi, fie că sunt administrate de vocea lăuntrică a propriei conştiinţe).
Normele religioase nu dau anumite explicaţii. „Singura libertate ce i se atribuie omului este acea de a se supune sau nu comandamentelor religioase.
Normele morale se deosebesc şi de legile juridice. Cele mai importante deosebiri sunt următoarele: „autoritatea prescripţiilor juridice este heteronomă, dar aparţine lumii pământeşti (este reprezentată de o instanţă locală sau naţională), iar prescripţiile sunt apărate şi impuse, la nevoie, prin forţă; autoritatea normelor morale este însuşi individul, convins de propria raţiune şi voinţă, de valabilitatea universală a respectivelor norme; subiectul prescripţiilor juridice este circumscris în limitele grupurilor de „supuşi” ai anumitor autorităţi instituţionale, în timp ce subiectul normelor morale este generic (individul îşi asumă normele morale în mod liber şi conştient); sancţiunile prescripţiilor juridice sunt numai punitive, de natură fizică sau materială (cel mai adesea), iar sancţiunile normelor morale sunt, deopotrivă, premiale şi punitive (cele mai puternice şi cele mai specifice sunt cele care vin dinlăuntrul conştiinţei fiecărui individ – de natură psihică sau spirituală).
De asemenea, „între normele morale şi prescripţiile juridice există diferenţe şi cu privire la domeniul de aplicabilitate: prescripţiile juridice se aplică întotdeauna în anumite circumstanţe, iar ceea ce nu este interzis de lege este permis; normele morale au o pretenţie de universalitate (sunt valabile în orice circumstanţe). În ceea ce priveşte regula de acţiune, de cele mai multe ori, o interdicţie legală este dublată de una morală, dar nu şi invers. Acolo unde legea este numai o interdicţie („Să nu furi!”), morala adaugă o datorie sau o obligaţie ce nu poate fi impusă prin autoritatea exterioară a legii, ci numai de conştiinţa lăuntrică a fiecărui individ („Fii mărinimos şi ajută-ţi aproapele!”).
„Distincţia între normele morale şi prescripţiile juridice este de maximă importanţă în lumea afacerilor. Mulţi oameni consideră că singura obligaţie a unui om de afaceri onest este aceea de a respecta legile în vigoare, corolarul fiind că orice decizie managerială care urmăreşte maximizarea profitului în limitele legii este nu numai legitimă, ci chiar obligatorie din punct de vedere moral. Lucrurile nu stau chiar aşa, din mai multe motive. În primul rând, însăşi decizia de a respecta legea este de natură morală. Oricât de bune pe hârtie, legile devin rizibile şi ineficiente într-un climat social al cărui ethos cultivă sau încurajează necinstea şi corupţia.” Există şi o altă perspectivă. „Pe de altă parte, normele juridica ca atare sunt supuse judecăţii morale. Unele prescripţii legale sunt de-a dreptul imorale. Sclavia negrilor din S.U.A., de exemplu, a fost multă vreme consacrată legal, până ce progresul moral al societăţii americane a impus abolirea ei.” „În cadrul legal existent, un om de afaceri are întotdeauna deschise mai multe decizii alternative, nu toate la fel de onorabile sau de benefice din punct de vedre moral. ” O acţiune poate să fie legală, dar să nu fie etică.
Între norme şi libertate există anumite conexiuni. „Orice normă se adresează unui agent liber, care poate să facă anumite lucruri, fără a fi nevoit să le facă. Prin urmare, o normă raţională are menirea să determine agentul liber să se conformeze unui anumit model de acţiune, întrucât acest model este socialmente dezirabil, dar nu este întotdeauna urmat în mod spontan de către toţi indivizii. Aşadar, libertatea umană este fundamentul ontologic al normativităţii”.
Se poate afirma că „modelele normative încorporează o îndelungată experienţă colectivă, ce nu poate fi transmisă indivizilor prin ereditate, ci numai prin educaţie. Astfel, principala funcţie socială a normelor este socializarea indivizilor. În acest sens, individul se simte mai liber în acţiunile sale într-o societate atunci când cunoaşte normele impuse membrilor, cetăţenilor acesteia, decât dacă nu le cunoaşte, mai ales dacă este vorba despre norme-permisiuni. „Ca reguli de acţiune, normele urmăresc să instituie o anumită uniformitate şi predictibilitate a comportamentelor individuale, determinându-i pe oameni să îşi autoguverneze conştient şi de bună voie propria voinţă în acord cu anumite standarde sociale, ce au probat de-a lungul unei îndelungate istorii că sunt capabile să garanteze coerenţa şi stabilitatea relaţiilor sociale.”
Un rol important în societate îl au principiile morale. „Principiile morale sunt acele norme de maximă generalitate care îşi propun să integreze şi să coordoneze într-un sistem coerent diferitele reguli morale, oferind totodată un criteriu universal de decizie morală justă într-o cât mai mare varietate de situaţii posibile. Metaforic vorbind, principiul moral (căci într-un sistem etic nu poate exista decât unul singur) joacă rolul busolei sau al Stelei Polare, care arată invariabil Nordul, în speţă acel comportament care satisface în cea mai mare măsură exigenţele moralităţii.
Principiile morale reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale conţinutul moralităţii ce există într-o societate sau alta. Ele exprimă cerinţele fundamentale ce se referă la esenţa morală a omului, la caracterul corelaţiei dintre oameni şi determină direcţiile magistrale ale activităţii oamenilor, ele devenind astfel o bază a normelor concrete de conduită.
Cel mai cunoscut şi susţinut principiu este Regula de Aur. Acesta se bazează pe reciprocitate şi cere ca în luarea deciziei individul să se întrebe dacă ar vrea să fie tratat la fel, cum vrea el să îl trateze pe alt individ. Regula de aur este: Nu trata o altă persoană aşa cum nu ai dori să fii tratat tu însuţi (forma negativă a Regulii de Aur) sau: Tratează altă persoană aşa cum ai dori să fii tratat tu însuţi (forma pozitivă a Regulii de Aur).
Această regulă există în toate religiile lumii. În creştinism ea apare în următoare formulare: „Ceea ce ai vrea ca oamenii să-ţi facă ţie, fă-le şi tu lor (Matei, 7:12).
Principiile morale constituie un temei al sistemului normativ, o modalitate de coordonare a normelor morale.
Există următoarele tipuri de principii fundamentale:
- principiul renunţării la ordinea reală, normativă, valorică a colectivităţii. Sunt proprii la aşa tipuri istorice de morală, cum ar fi: morala budistă, morala creştină, morala stoică;
- principiul individualismului – este un principiu de afirmare al individului în opoziţie cu ceilalţi, cu colectivitatea;
- principiul colectivismului – este principiul oricărei morale şi moralităţi, deoarece omul este o fiinţă socială, el trăieşte în colectiv şi în diverse forme de colectivitate şi de comunitate umană. Coerenţa şi stabilitatea într-o colectivitate nu sunt posibile fără respectarea de către toţi a unui minim de cerinţe morale ale vieţii în comun şi fără funcţionarea opiniei de grup, care asigură integrarea indivizilor în viaţa colectivă şi corectarea comportamentelor inadecvate.
Printre principiile practice ale eticii în afaceri se regăsesc: respectarea confidenţialităţii informaţiilor: de către salariat faţă de firmă; de către furnizor faţă de clienţi; de către negociator faţă de exterior etc.; sensibilitatea faţă de conflictele de interese; respectul faţă de regulile de drept; conştiinţă profesională, profesionalismul; loialitatea şi buna credinţă; simţul responsabilităţii; respectarea drepturilor, libertăţilor celorlalţi..
Fără respectarea normelor etice, fără onestitatea şi seriozitatea partenerilor în relaţiile de afaceri întreaga infrastructură a afacerilor, care în multe cazuri se construieşte pe baza tranzacţiilor informale şi încrederii reciproce a partenerilor, se va distruge
Concepţia modernă a eticii afacerilor privită din cel mai important unghi priveşte problema răspunderii sociale a afacerilor, stabilirea unei noi culturi organizaţionale, care să ţină seama de necesitatea nu numai a măririi profitului, veniturilor acţionarilor şi asociaţilor, ci şi a satisfacerii adecvate a necesităţilor societăţii, a tuturor condiţiilor sociale care acţionează în societate.
No comments:
Post a Comment