Caracteristicile etice ale activităţii financiar-bancare

Multă vreme nu s-a discutat despre etica afacerilor în domeniul pieţelor financiare, considerându-se că aici nu există aspecte problematice. S-a pornit de la premisa că activitatea pieţelor financiare şi îndeosebi cea de la bursă se bazează pe intenţia acţionarilor de a câştiga sub formă de dividente sau prin creşterea valorii acţiunilor pe care le deţin, mijlocul de câştig fiind decizia raţională a fiecărui acţionar de a cumpăra sau vinde stocuri de acţiuni. Atâta timp cât regulile bursei sunt clare şi câtă vreme fiecare jucător le respectă, nu sunt de aşteptat să apară nici un fel de dileme morale. Fuziunile, achiziţiile, veniturile directorilor executivi etc. nu mai sunt privite ca nişte subiecte de dezbatere etică; ele apar mai degrabă ca nişte probleme de calcul strict economic al fiecărui acţionar. Dacă acţionarul consideră că salariile directorilor sunt exagerat de mari sau că o anumită fuziune de corporaţii nu este oportună, el este liber să îşi exprime dezacordul sau „votul negativ” prin vânzarea acelor acţiuni de a căror valoare comercială pe termen lung a ajuns să se îndoiască.

Acest raţionament se bazează pe supoziţia unei pieţe perfecte şi, îndeosebi, pe supoziţia că toate informaţiile de acces public privind orice companie cotată la bursă sunt reflectate de preţul acţiunilor. Dar această dogmă, potrivit căreia „bursa nu minte niciodată”, nu este nici pe departe întotdeauna valabilă. În unele cazuri, pretinsa „eficienţă informaţională” a bursei este neîntemeiată. De multe ori cotaţia la bursă a unor acţiuni este deformată de operaţii speculative sau pur şi simplu de o percepţie eronată a publicului. Unele companii viabile, care trec printr-o criză momentană, având însă posibilităţi reale de redresare rapidă şi de a fi curând profitabile, sunt percepute ca aflându-se în pragul colapsului, ceea ce îi face pe mulţi investitori să vândă cât mai repede acţiunile lor, ceea ce efectiv îngroapă companiile respective şi toate oportunităţile lor potenţiale de creştere. Alteori, acţionarii îşi păstrează inerţial încrederea în valoarea acţiunilor unor corporaţii de mare prestigiu.

Probleme clare de (in)corectitudine morală ridică utilizarea de către unii investitori a unor „informaţii privilegiate”. Mai exact, este vorba despre vânzarea-cumpărarea de acţiuni pe baza unor informaţii ce nu sunt accesibile publicului larg şi de care dispun numai anumiţi indivizi care profită de poziţia lor în cadrul sau înăuntrul companiilor ale căror acţiuni sunt tranzacţionate. Directorii executivi ai unei corporaţii şi câţiva din anturajul lor foarte apropiat sunt cei mai în măsură să cunoască toate dedesubturile companiei, fiind primii la curent cu toate evenimentele ce pot avea un impact semnificativ asupra cotaţiei de la bursă a acţiunilor ei. În virtutea acestor informaţii confidenţiale, aceşti oameni sunt privilegiaţi faţă de ceilalţi investitori, având posibilitatea obţinerii unor profituri dubioase. Pe termen lung, această practică de insider trading poate să submineze încrederea investitorilor în piaţa de capital, motiv pentru care majoritatea burselor au interzis-o.

Jennifer Moore analizează patru care urmăresc să demonstreze incorectitudinea morală a utilizării informaţiilor privilegiate:

• Corectitudinea. Inegalitatea dintre investitori sub aspectul accesului lor la informaţiile relevante dă unora un avantaj nedrept faţă de ceilalţi. După Moore, deşi acesta este argumentul cel mai slab, el este cel mai frecvent invocat;
• Furtul de proprietate. Cei care vor să câştige prin insider trading utilizează în beneficiu personal informaţii vitale care aparţin firmei, de multe ori în detrimentul acesteia. Acest argument stă la baza majorităţii proceselor intentate pentru utilizarea informaţiilor privilegiate;
• Daunele aduse investitorilor şi pieţei. Cei care utilizează informaţii privilegiate în detrimentul celorlalţi investitori fac piaţa de capital riscantă, ceea ce diminuează încrederea investitorilor;
• Subminarea relaţiilor fiduciare. Relaţiile dintre acţionari şi directorii executivi se bazează pe încrederea celor dintâi în voinţa şi capacitatea celor din urmă de a acţiona întotdeauna în interesul acţionarilor.

Insider trading este o dovadă clară de egoism din partea managerilor, care acţionează doar în interes propriu şi, de multe ori, în detrimentul acţionarilor. Acesta este, după Moore, argumentul cu cea mai mare greutate etică împotriva utilizării informaţiilor privilegiate, întrucât arată că insider trading violează fundamentul relaţiei dintre acţionari şi executivi.

Cu toate aceste argumente, graniţele dintre corectitudine şi imoralitate nu sunt prea uşor de trasat în această chestiune. În fond, fiecare investitor încearcă să acumuleze cât mai multe informaţii despre companiile de care este interesat, iar analiştii marilor bănci de investiţii nu au dreptul să facă publice toate informaţiile pe care le deţin. Probleme alunecoase apar din momentul în care multe companii au început să îi remunereze pe directorii executivi prin oferte de acţiuni. Este evident că aceşti oameni folosesc informaţiile sensibile pe care le deţin despre companiile pe care le conduc atunci când iau decizii privind vânzarea sau cumpărarea acţiunilor lor – şi ar fi iraţional să ne aşteptăm de la ei să nu facă acest lucru. Drept urmare, graniţa dintre astfel de stimulente „acceptabile” şi utilizarea „inacceptabilă” de informaţii privilegiate e foarte greu de stabilit cu precizie.

Globalizarea modifică spectaculos rolul acţionarilor, natura proprietăţii şi lărgimea spaţiului lor de activitate. Întrucât pieţele financiare sunt probabil cele mai globalizate sau deteritorializate pieţe, consecinţele noilor coordonate asupra acţionarilor devin foarte vizibile. După Crane şi Matten, acţionarii devin jucători globali în patru modalităţi diferite:

• Acţionarii pot să se implice direct în economia altor state cumpărând acţiuni ale unor companii străine. De exemplu, investitori francezi, americani sau, de ce nu, români pot să cumpere la bursa londoneză acţiuni ale unei companii britanice;
• Acţionarii pot fi implicaţi indirect în economia globală cumpărând acţiuni ale unei companii din propria ţară, care operează însă la scară globală, vânzându-şi produsele şi serviciile în toată lumea;
• Şi mai pronunţată este această implicare indirectă a acţionarilor în economia globală prin achiziţia şi deţinerea de acţiuni ale unor corporaţii multinaţionale, care au filiale, activităţi şi interese pe toate continentele;
• În sfârşit, acţionarii pot deveni în mod direct jucători globali pe pieţele internaţionale de capital plasându-şi banii în anumite fonduri de investiţii, al căror obiect explicit de activitate este valorificarea depunerilor pe pieţele financiare globale. 

Pieţele financiare sunt, deocamdată, cele mai globalizate, deoarece sunt cel mai puţin legate de anumite baze teritoriale. Factorii care au condus la iniţierea şi amplificarea procesului de globalizare sunt foarte activi în acest domeniu. În primul rând, datorită progreselor tehnologice, mai ales în telecomunicaţii şi electronică şi în special o dată cu extinderea planetară a Internetului, pieţele financiare de astăzi nu mai sunt limitate nici în spaţiu, nici în timp. Ele funcţionează 24 de ore din 24, de jur împrejurul globului. În al doilea rând, pieţele financiare sunt cel mai puţin reglementate. Oricine poate juca la orice oră, la oricare dintre marile burse ale lumii: Londra, New York, Tokyo, Sydney, Singapore, Delhi, Dubai sau Frankfurt. Chiar dacă aceste pieţe sunt locale şi reglementate de autorităţi statale naţionale, integrarea lor plasează fluxurile de capital deasupra controlului deplin al acestor autorităţi. Din punct de vedere etic, această dezvoltare pune o serie de probleme complexe şi serioase. Iată care sunt cele mai importante dintre acestea:

1. Controlul democratic al resurselor financiare. Pieţele deteritorializate scot din joc autoritatea şi intervenţia guvernelor statelor naţionale, ceea ce înseamnă că alocarea celor mai importante resurse ale economiilor dezvoltate se desfăşoară din ce în ce mai mult în conformitate nu atât cu programele şi strategiile economice ale administraţiei şi forţelor politice din diferite ţări, cât mai ales cu „legile” cererii şi ofertei. Or, democraţiile occidentale şi de pretutindeni au la bază dreptul cetăţenilor de a se pronunţa asupra alocării şi administrării resurselor naţionale de către guvernanţii aleşi de către popor şi răspunzători în faţa acestuia. 
2. Încurajarea operaţiilor speculative. Pieţele financiare globale stimulează riscurile şi aventurile speculative ale marilor investitori, dar şi ale micilor investitori, ale căror operaţii însumate formează enorme fluxuri şi influxuri de capital. Speculaţiile financiare nu ridică probleme de natură etică, atâta timp cât se desfăşoară potrivit unor reguli clare şi corect aplicate. Cel mult se poate discuta asupra motivaţiei jucătorilor pe pieţele de capital, care este, de cele mai multe ori, lăcomia şi dorinţa de câştig rapid, practic fără muncă şi responsabilităţi sociale, dar aceasta este mai degrabă o temă de etică generală decât o temă de etica afacerilor. Cu toate acestea, speculaţiile financiare pe pieţele globale pot avea consecinţe dramatice nu numai asupra jucătorilor – care îşi asumă deliberat anumite riscuri, conştienţi de faptul că pot să şi piardă – ci şi asupra unor mase enorme de oameni care nu iau parte la joc şi care nu pot influenţa nicicum mersul lucrurilor.
3. Competiţia incorectă cu ţările în curs de dezvoltare. Crizele economice din unele regiuni în curs de dezvoltare, precum cele din Mexic şi Brazilia din anii 1990 sau cea mai dramatică dintre ele, care a lovit Asia de Sud-Est în 1997, au fost declanşate în principal de mişcările speculative de capital înspre şi dinspre aceste ţări. Investitori din ţările dezvoltate au fost atraşi să îşi plaseze fondurile în economiile acestor regiuni într-o perioadă de boom; de îndată ce au apărut primele semne că acest boom era trecător şi artificial stimulat de speculaţii financiare, capitalul internaţional a fost rapid retras, cu efecte dezastruoase asupra economiilor şi oamenilor din aceste ţări lovite de criză. În parte, declanşarea crizelor poate fi pusă pe seama speculaţiilor financiare şi a precarităţii structurilor instituţionale din ţările în curs de dezvoltare care au avut de suferit. Dar cauza principală rezidă într-un dezechilibru structural între pieţele financiare globale – care sunt prea puţin reglementate, permiţând capitalului să curgă uşor înspre şi dinspre o ţară – şi pieţele de bunuri şi servicii, încorsetate de reglementări numeroase şi de natură să dezavantajeze ţările în curs de dezvoltare. În vreme ce investiţiile de capital din ţările avansate pot intra cu uşurinţă în ţările în curs de dezvoltare, bunurile produse în aceste ţări cu ajutorul acestor infuzii de capital străin nu pătrund cu aceeaşi uşurinţă pe pieţele ţărilor avansate. Atât în SUA, cât şi în UE, pieţele sunt puternic protejate prin tot felul de bariere vamale şi fiscale, astfel încât ţările în curs de dezvoltare nu pot desface decât o mică parte din produsele lor pe aceste pieţe, chiar dacă ele sunt competitive. 
4. Un spaţiu ideal pentru tranzacţii ilegale Întrucât sunt slab reglementate şi controlate de guvernele statelor naţionale, pieţele financiare globale pot fi uşor folosite pentru efectuarea unor tranzacţii taxate drept ilegale în majoritatea ţărilor lumii. Altfel spus, pieţele financiare globale oferă un câmp foarte propice de acţiune celor care fac tranzacţii cu droguri, arme sau mărfuri de contrabandă, dându-le posibilităţi aproape incontrolabile de spălare a fondurilor ce provin din activităţi ilegale sau de finanţare a unor activităţi teroriste.