Etica datoriei lui Kant este cea mai cunoscută şi influentă dintre teoriile-standard ale eticii. Immanuel Kant (1724-1804) a acordat o atenţie deosebită moralei. Lucrările sale care ţin de filosofia moralei sunt următoarele: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785); Critica raţiunii practice (1787); Metafizica moravurilor (Elemente metafizice ale dreptăţii şi Doctrina virtuţii) (1797).
Printre categoriile, care sunt dezvăluite în lucrările marelui „moralist” se numără: autonomia şi imperativul practic, ca bază de universalizare a cetăţeniei, a tratamentului egal, a egalităţii în drepturi, datoriile morale perfecte şi datoriile morale imperfecte, autonomia şi voinţa liberă, morala universală, voinţa liberă, imperativul categoric.
Regulile morale, în viziunea lui Kant, trebuie să fie universale, fiind valabile pentru orice individ şi necesare, deci, să se susţină reciproc, să nu se contrazică între ele.
Conceptul central în etica kantiană este cel de datorie, etica sa fiind numită şi deontologică. Etica sa este şi unul de tip raţionalist. Se consideră că acţiunea morală se fundamentează pe o judecată morală, care poate fi aplicată pentru orice persoană în orice situaţie. Şi deci, morala trebuie să se fundamenteze pe raţiunea pură şi nu pe tradiţie, intuiţie, compasiunea faţă de alţi oameni. Kant afirmă în Critica raţiunii practice că „raţiunea pură este pentru sine singură practică şi dă (omului) o lege universală, pe care o numim lege morală. Astfel, acţiunile unei persoane sunt morale doar în cazul când putem transforma maxima după care ne conducem în aceste acţiuni în lege universală, deci într-un imperativ categoric, care cheamă persoana să acţioneze aşa, cum ar vrea să se comporte şi cu ea, în alt caz, în altă situaţie: „Făptuieşte aşa ca maxima voinţei tale să poată fi totdeauna în acelaşi timp valabilă ca principiu al unei legi universale” , opinează Kant în Critica raţiunii practice.
Deci, nu trebuie să spunem minciuni, să promitem fals, căci nu am dori ca aceasta să devină o lege universală, adică, nu am dori ca pe noi să ne mintă cineva. Maxima dată precede acţiunea, nu derivă din consecinţele ei.
Kant plasează conceptul de „datorie” în centrul eticii sale. Acesta este o „datorie” generalizată şi propune ca binele moral să constea în îndeplinirea acesteia. Această morală a datoriei este derivată, potrivit lui Kant, din existenţa unui scop în sine: „numai omul şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine însuşi”. Iar omul nu trebuie să fie întrebuinţat nici odată numai ca mijloc, ci ca scop. Omul nu trebuie să servească ca mijloc pentru alt scop. În Întemeierea metafizicii moravurilor Kant conturează imperativul practic, care este următorul: „acţionează astfel, ca să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Acest imperativ al acţiunii are o importanţă aparte pentru etica afacerilor. Nu trebuie să manipulezi oamenii – clienţii, angajaţii, acţionarii, furnizorii, etc. Trebuie să ţii cont şi de scopurile, interesele altor oameni.
Nu trebuie să folosim pe alţii ca scop, dar nici nu trebuie să lăsăm pe alţii să ne folosească ca scop – în tangenţă cu relaţiile ce ţin de politică, sex, rasă, religie şi vârstă. Oamenii, desigur, sunt folosiţi în calitate de mijloace. Dar ca această folosinţă să fie una morală, trebuie să fie obţinut acordul, liberul consimţământ al acestor oameni.
Din perspectiva eticii kantiene o încălcare a datorie morale este rea, chiar dacă consecinţele sale sunt bune, pozitive. Intenţia este cea care contează pentru stabilirea valorii morale ale unei acţiuni. Kant afirmă în Întemeierea metafizicii moravurilor că „Voinţa bună nu e bună numai prin ceeace produce şi efectuează, nu prin potrivirea sa pentru atingerea unui scop oarecare propus, ci numai prin voire, adică în sine, şi, considerată pentru sine, ea trebuie preţuită cu mult mai sus decât tot ce poate fi realizat prin ea în folosul unei înclinaţii oareşicare, sau chiar, dacă vrem, al sumei tuturor înclinaţiilor.
Prin prisma eticii kantiene, moralitatea unei acţiuni nu poate să depindă de rezultate, deoarece aceste sunt incerte înainte de a începe acţiunea, însă, accentul trebuie pus pe intenţia cu care este făcută acţiunea. Iar aceasta din urmă este considerată morală dacă este făcută din raţiuni morale şi intenţii bune.
Imperativul categoric este o lege universală. Nu este o propoziţie ipotetică, nu reprezintă o recomandare, ci necesită o ascultare necondiţionată. El este unul, dar el are mai multe aspecte, se exprimă în diferite formule. Cele mai importante sunt trei formule sau principii practice ale imperativului categoric.
Primul principiu afirmă necesitatea coordonării maximei individuale cu legislaţia universală: „Făptuieşte aşa ca maxima voinţei tale să poată fi totdeauna în acelaşi timp valabilă ca principiu al unei legi universale”. În acest principiu îşi găseşte reflectare caracterul moral, impersonal al cerinţei, imperativului moral: procedând într-un anumit mod în privinţa unei anumite persoane, omul ca şi cum presupune că el ar fi procedat la fel şi cu altă persoană, dar că şi altă persoană ar fi procedat la fel cu al. Omul din voinţă proprie confirmă regula, care devine „o lege generală a naturii”. Universalismul este accentuat de către Kant în calitate de caracteristică fundamentală a moralităţii.
Al doilea principiu practic, principiul respectului, aduce în acţiunea imperativului categoric anumite limite. Omul nu este în drept să afirme în calitate de universale orice reguli. Dacă regula poate să devină una universală, atunci ea trebuie să fie în concordanţă cu scopul. Iar un scop unic, conform lui Kant, este omul. De aceea în toate acţiunile omul trebuie să se conducă de următorul imperativ: „acţionează astfel, ca să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Acest principiu stabileşte că universalitatea nu este unica calitate a acţiunii morale, ci din perspectiva conţinutului acţiunea trebuie să fie orientată asupra omului ca atare, fără a ţine cont de caracteristicile sau circumstanţele din exterior.
Al treilea principiu practic conferă caracterul cerinţei categorice şi statutului voinţei legislative. Acceptând o anumită maximă în calitate de maximă universală, omul o consideră ca pe o parte organică a legislaţiei universale. Voinţa morală se manifestă nu doar ca voinţă producătoare de legi, ci şi ca voinţă, care se supune legii.
Imperativul categoric are trei formulări. Acestea se referă la diferite aspecte ale condiţiei morale:
Se poate afirma că „filosofia morală a lui Kant are numeroase implicaţii în etica afacerilor. Dintre numeroasele sisteme teoretice ale filosofiei morale, deontologia este cea care a influenţat cel mai mult etica în afaceri şi ideea conexă a responsabilităţii sociale corporaţionale.”
De exemplu, „la nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională furnizează bazele unei moralităţi universale congruente cu filosofia cosmopolită a lui Kant (ca o curiozitate, aici merită menţionat faptul că, pe vremea lui Kant, era forte populară teza conform căreia comerţul contribuie la instaurarea păcii mondiale; acest punct de vedere este larg acceptat şi în prezent, iar în perioada anilor 1970-1980, tratatele comerciale dintre SUA şi fosta URSS au fost sprijinite şi încurajate pornind tocmai de la premisa menţinerii şi consolidării păcii la nivel mondial). Iar „teoreticienii care adoptă, la nivel microeconomic, acest punct de vedere propun, în general, reguli de comportament corporativ şi adesea deduc aceste reguli din principiile deontologice ale drepturilor omului şi ale dreptăţii sociale. Aplicate în câmpul afacerilor, aceste reguli se exprimă ca responsabilităţi, obligaţii sau datorii ale managementului.
Din perspectiva eticii datoriei a lui Kant, sunt interzise încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria.
Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în afaceri datorită faptului că a susţinut ideea respectului pentru persoane, afirmând că orice activitate economică ce aşează banii pe acelaşi nivel cu individul este imorală. Adepţii kantianismului consideră organizaţia de afaceri ca pe o comunitate morală, în care fiecare membru al organizaţiei întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi. Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i trateze cu respect pe toţi cei implicaţi în această afacere; pe de altă parte, fiecare individ dintr-o companie administrată ca o comunitate morală kantiană trebuie să considere organizaţia mai mult decât un simplu mijloc pentru satisfacerea aspiraţiilor personale; organizaţiile de afaceri trebuie să fie considerate nişte vehicule pentru atingerea scopurilor comune. Un individ care consideră organizaţia de afaceri într-un sens strict instrumental acţionează împotriva principiului „respectului pentru persoane”. În ciuda tuturor acestor avantaje, etica kantiană este prea greu de aplicat în viaţa de zi cu zi, deoarece este prea rigidă şi prea exigentă; totuşi, publicul, în general, judecă organizaţiile de afaceri de pe o poziţie strict kantiană.
În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele efecte negative, în situaţia în care ar conduce la crearea unui climat orientat mai ales spre protecţia drepturilor sociale individuale şi mai puţin spre performanţă (productivitate şi eficienţă). Pe de altă parte, universalismul nu deţine un sistem de ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi, adesea, greu de implementat în practică.”
Cu siguranţă, „intenţia care stă la baza eticii kantiene este mai degrabă aceea de a găsi calea către o moralitate universală, care să se poată impune de la sine tuturor oamenilor doar în măsura în care sunt oameni. Dincolo de diferenţele de sex, de naţionalitate, de religie, de culoare a pielii, de statut social, dincolo de tot ceea ce ne separă prin naştere sau în virtutea împrejurărilor istorice şi sociale în care trăim, există o anumită trăsătură umană, credea Kant, care se situează mai presus de toate aceste diferenţe, care ne uneşte pe toţi şi care este demnă de respect în sine. Este vorba de natura noastră raţională. Dacă există ceva care să ne impună respect prin valoarea intrinsecă pe care o posedă, dacă există ceva care să ne poată obliga de la sine să ne respectăm semenii, aceasta este natura raţională a fiecăruia dintre noi sau, mai simplu, Raţiunea. Numai ea poate să fie privită pe drept cuvânt ca fiind întotdeauna un scop în sine şi niciodată doar un mijloc. Doar Raţiunea poate constitui temelia pentru o poruncă cu valoare de lege pentru toţi oamenii sau un imperativ categoric: „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia, totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”. O poruncă care decurge în mod necesar, am putea spune, din natura umană, pe care nu o putem alege ca normă de conduită în funcţie de anumite temeiuri, ci ea ne coordonează întotdeauna viaţa ca fiinţe umane. Putem să o încălcăm, desigur, sau să o ignorăm pur şi simplu. Dar oricum am face, ne vom situa întotdeauna sub incidenţa ei. Este straniu aici faptul că, potrivit lui Kant, noi nu avem nimic de câştigat în mod direct dacă respectăm această poruncă, pentru că morala, spune Kant, nu trebuie văzută drept o doctrină a fericirii, o cale sau un mijloc de atingere a fericirii. Datoria noastră ca fiinţe umane de a ne supune imperativului categoric nu este inspirată de promisiunea vreunei recompense sau vreunui privilegiu. Ci este inspirată doar de voinţa noastră de a face binele. Iar binele este legiferat sub forma imperativului categoric. A face binele sau a te purta aşa cum trebuie înseamnă a respecta necondiţionat natura raţională întrupată în fiecare dintre semenii noştri”.
Printre categoriile, care sunt dezvăluite în lucrările marelui „moralist” se numără: autonomia şi imperativul practic, ca bază de universalizare a cetăţeniei, a tratamentului egal, a egalităţii în drepturi, datoriile morale perfecte şi datoriile morale imperfecte, autonomia şi voinţa liberă, morala universală, voinţa liberă, imperativul categoric.
Regulile morale, în viziunea lui Kant, trebuie să fie universale, fiind valabile pentru orice individ şi necesare, deci, să se susţină reciproc, să nu se contrazică între ele.
Conceptul central în etica kantiană este cel de datorie, etica sa fiind numită şi deontologică. Etica sa este şi unul de tip raţionalist. Se consideră că acţiunea morală se fundamentează pe o judecată morală, care poate fi aplicată pentru orice persoană în orice situaţie. Şi deci, morala trebuie să se fundamenteze pe raţiunea pură şi nu pe tradiţie, intuiţie, compasiunea faţă de alţi oameni. Kant afirmă în Critica raţiunii practice că „raţiunea pură este pentru sine singură practică şi dă (omului) o lege universală, pe care o numim lege morală. Astfel, acţiunile unei persoane sunt morale doar în cazul când putem transforma maxima după care ne conducem în aceste acţiuni în lege universală, deci într-un imperativ categoric, care cheamă persoana să acţioneze aşa, cum ar vrea să se comporte şi cu ea, în alt caz, în altă situaţie: „Făptuieşte aşa ca maxima voinţei tale să poată fi totdeauna în acelaşi timp valabilă ca principiu al unei legi universale” , opinează Kant în Critica raţiunii practice.
Deci, nu trebuie să spunem minciuni, să promitem fals, căci nu am dori ca aceasta să devină o lege universală, adică, nu am dori ca pe noi să ne mintă cineva. Maxima dată precede acţiunea, nu derivă din consecinţele ei.
Kant plasează conceptul de „datorie” în centrul eticii sale. Acesta este o „datorie” generalizată şi propune ca binele moral să constea în îndeplinirea acesteia. Această morală a datoriei este derivată, potrivit lui Kant, din existenţa unui scop în sine: „numai omul şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine însuşi”. Iar omul nu trebuie să fie întrebuinţat nici odată numai ca mijloc, ci ca scop. Omul nu trebuie să servească ca mijloc pentru alt scop. În Întemeierea metafizicii moravurilor Kant conturează imperativul practic, care este următorul: „acţionează astfel, ca să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Acest imperativ al acţiunii are o importanţă aparte pentru etica afacerilor. Nu trebuie să manipulezi oamenii – clienţii, angajaţii, acţionarii, furnizorii, etc. Trebuie să ţii cont şi de scopurile, interesele altor oameni.
Nu trebuie să folosim pe alţii ca scop, dar nici nu trebuie să lăsăm pe alţii să ne folosească ca scop – în tangenţă cu relaţiile ce ţin de politică, sex, rasă, religie şi vârstă. Oamenii, desigur, sunt folosiţi în calitate de mijloace. Dar ca această folosinţă să fie una morală, trebuie să fie obţinut acordul, liberul consimţământ al acestor oameni.
Din perspectiva eticii kantiene o încălcare a datorie morale este rea, chiar dacă consecinţele sale sunt bune, pozitive. Intenţia este cea care contează pentru stabilirea valorii morale ale unei acţiuni. Kant afirmă în Întemeierea metafizicii moravurilor că „Voinţa bună nu e bună numai prin ceeace produce şi efectuează, nu prin potrivirea sa pentru atingerea unui scop oarecare propus, ci numai prin voire, adică în sine, şi, considerată pentru sine, ea trebuie preţuită cu mult mai sus decât tot ce poate fi realizat prin ea în folosul unei înclinaţii oareşicare, sau chiar, dacă vrem, al sumei tuturor înclinaţiilor.
Prin prisma eticii kantiene, moralitatea unei acţiuni nu poate să depindă de rezultate, deoarece aceste sunt incerte înainte de a începe acţiunea, însă, accentul trebuie pus pe intenţia cu care este făcută acţiunea. Iar aceasta din urmă este considerată morală dacă este făcută din raţiuni morale şi intenţii bune.
Imperativul categoric este o lege universală. Nu este o propoziţie ipotetică, nu reprezintă o recomandare, ci necesită o ascultare necondiţionată. El este unul, dar el are mai multe aspecte, se exprimă în diferite formule. Cele mai importante sunt trei formule sau principii practice ale imperativului categoric.
Primul principiu afirmă necesitatea coordonării maximei individuale cu legislaţia universală: „Făptuieşte aşa ca maxima voinţei tale să poată fi totdeauna în acelaşi timp valabilă ca principiu al unei legi universale”. În acest principiu îşi găseşte reflectare caracterul moral, impersonal al cerinţei, imperativului moral: procedând într-un anumit mod în privinţa unei anumite persoane, omul ca şi cum presupune că el ar fi procedat la fel şi cu altă persoană, dar că şi altă persoană ar fi procedat la fel cu al. Omul din voinţă proprie confirmă regula, care devine „o lege generală a naturii”. Universalismul este accentuat de către Kant în calitate de caracteristică fundamentală a moralităţii.
Al doilea principiu practic, principiul respectului, aduce în acţiunea imperativului categoric anumite limite. Omul nu este în drept să afirme în calitate de universale orice reguli. Dacă regula poate să devină una universală, atunci ea trebuie să fie în concordanţă cu scopul. Iar un scop unic, conform lui Kant, este omul. De aceea în toate acţiunile omul trebuie să se conducă de următorul imperativ: „acţionează astfel, ca să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Acest principiu stabileşte că universalitatea nu este unica calitate a acţiunii morale, ci din perspectiva conţinutului acţiunea trebuie să fie orientată asupra omului ca atare, fără a ţine cont de caracteristicile sau circumstanţele din exterior.
Al treilea principiu practic conferă caracterul cerinţei categorice şi statutului voinţei legislative. Acceptând o anumită maximă în calitate de maximă universală, omul o consideră ca pe o parte organică a legislaţiei universale. Voinţa morală se manifestă nu doar ca voinţă producătoare de legi, ci şi ca voinţă, care se supune legii.
Imperativul categoric are trei formulări. Acestea se referă la diferite aspecte ale condiţiei morale:
- principiul universalităţii – „Acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală”. Acest aspect se aseamănă cu Regula de Aur. În viziunea lui Kant, raţiunea universală sau raţiunea practică trebuie să decidă asupra posibilităţii de a valida principiul moral.
- principiul respectului pentru persoane – „Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea, atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia, totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”.
- principiul autonomiei – „Ideea voinţei oricărei fiinţe raţionale ca voinţă universal legislatoare”. Aici Kant exprimă libertatea voinţei. A fi moral înseamnă să te supui propriilor tale reguli, neimpuse din exterior.
Se poate afirma că „filosofia morală a lui Kant are numeroase implicaţii în etica afacerilor. Dintre numeroasele sisteme teoretice ale filosofiei morale, deontologia este cea care a influenţat cel mai mult etica în afaceri şi ideea conexă a responsabilităţii sociale corporaţionale.”
De exemplu, „la nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională furnizează bazele unei moralităţi universale congruente cu filosofia cosmopolită a lui Kant (ca o curiozitate, aici merită menţionat faptul că, pe vremea lui Kant, era forte populară teza conform căreia comerţul contribuie la instaurarea păcii mondiale; acest punct de vedere este larg acceptat şi în prezent, iar în perioada anilor 1970-1980, tratatele comerciale dintre SUA şi fosta URSS au fost sprijinite şi încurajate pornind tocmai de la premisa menţinerii şi consolidării păcii la nivel mondial). Iar „teoreticienii care adoptă, la nivel microeconomic, acest punct de vedere propun, în general, reguli de comportament corporativ şi adesea deduc aceste reguli din principiile deontologice ale drepturilor omului şi ale dreptăţii sociale. Aplicate în câmpul afacerilor, aceste reguli se exprimă ca responsabilităţi, obligaţii sau datorii ale managementului.
Din perspectiva eticii datoriei a lui Kant, sunt interzise încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria.
Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în afaceri datorită faptului că a susţinut ideea respectului pentru persoane, afirmând că orice activitate economică ce aşează banii pe acelaşi nivel cu individul este imorală. Adepţii kantianismului consideră organizaţia de afaceri ca pe o comunitate morală, în care fiecare membru al organizaţiei întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi. Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i trateze cu respect pe toţi cei implicaţi în această afacere; pe de altă parte, fiecare individ dintr-o companie administrată ca o comunitate morală kantiană trebuie să considere organizaţia mai mult decât un simplu mijloc pentru satisfacerea aspiraţiilor personale; organizaţiile de afaceri trebuie să fie considerate nişte vehicule pentru atingerea scopurilor comune. Un individ care consideră organizaţia de afaceri într-un sens strict instrumental acţionează împotriva principiului „respectului pentru persoane”. În ciuda tuturor acestor avantaje, etica kantiană este prea greu de aplicat în viaţa de zi cu zi, deoarece este prea rigidă şi prea exigentă; totuşi, publicul, în general, judecă organizaţiile de afaceri de pe o poziţie strict kantiană.
În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele efecte negative, în situaţia în care ar conduce la crearea unui climat orientat mai ales spre protecţia drepturilor sociale individuale şi mai puţin spre performanţă (productivitate şi eficienţă). Pe de altă parte, universalismul nu deţine un sistem de ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi, adesea, greu de implementat în practică.”
Cu siguranţă, „intenţia care stă la baza eticii kantiene este mai degrabă aceea de a găsi calea către o moralitate universală, care să se poată impune de la sine tuturor oamenilor doar în măsura în care sunt oameni. Dincolo de diferenţele de sex, de naţionalitate, de religie, de culoare a pielii, de statut social, dincolo de tot ceea ce ne separă prin naştere sau în virtutea împrejurărilor istorice şi sociale în care trăim, există o anumită trăsătură umană, credea Kant, care se situează mai presus de toate aceste diferenţe, care ne uneşte pe toţi şi care este demnă de respect în sine. Este vorba de natura noastră raţională. Dacă există ceva care să ne impună respect prin valoarea intrinsecă pe care o posedă, dacă există ceva care să ne poată obliga de la sine să ne respectăm semenii, aceasta este natura raţională a fiecăruia dintre noi sau, mai simplu, Raţiunea. Numai ea poate să fie privită pe drept cuvânt ca fiind întotdeauna un scop în sine şi niciodată doar un mijloc. Doar Raţiunea poate constitui temelia pentru o poruncă cu valoare de lege pentru toţi oamenii sau un imperativ categoric: „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia, totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”. O poruncă care decurge în mod necesar, am putea spune, din natura umană, pe care nu o putem alege ca normă de conduită în funcţie de anumite temeiuri, ci ea ne coordonează întotdeauna viaţa ca fiinţe umane. Putem să o încălcăm, desigur, sau să o ignorăm pur şi simplu. Dar oricum am face, ne vom situa întotdeauna sub incidenţa ei. Este straniu aici faptul că, potrivit lui Kant, noi nu avem nimic de câştigat în mod direct dacă respectăm această poruncă, pentru că morala, spune Kant, nu trebuie văzută drept o doctrină a fericirii, o cale sau un mijloc de atingere a fericirii. Datoria noastră ca fiinţe umane de a ne supune imperativului categoric nu este inspirată de promisiunea vreunei recompense sau vreunui privilegiu. Ci este inspirată doar de voinţa noastră de a face binele. Iar binele este legiferat sub forma imperativului categoric. A face binele sau a te purta aşa cum trebuie înseamnă a respecta necondiţionat natura raţională întrupată în fiecare dintre semenii noştri”.
No comments:
Post a Comment