Dilema (termenul provine din gr. di – doi şi lemma – argument) este un tip de raţionament disjunctiv-ipotetic (lematic). În sens figurat, ea reprezintă o alegre dificilă între două posibilităţi. Dilemele etice se referă la situaţiile dificile de alegere dintre două posibilităţi, care se află în conexiune cu normele morale. Iar dilemele etice în afaceri reprezintă situaţii neclare, probleme care îi pun în încurcătură pe cei care iau decizii, încercând să echilibreze performanţele economice şi cele sociale.
Oamenii se pot confrunta cu dileme etice în diferite domenii ale economiei. Dar cele mai multe dileme etice în afaceri apar în următoarele domenii:
Dilemele etice apar când toate alternativele posibile din cercetările efectuate au o consecinţă negativă în plan social. Bunul sau răul nu poate fi precizat şi clar identificat. În primul rând dilemele etice sunt generate de raportul dintre performanţele sociale şi cele economice, realizarea echilibrului fiind deosebit de dificil, mai ales în condiţiile inexistenţei unei informaţii complete care să poată crea o imagine globală asupra dimensiunilor economice a angajamentelor sociale precum şi a consecinţelor sociale generate de un comportament pur economic.
Nu este uşor să fie găsite soluţiile pentru dilemele etice, iar în luarea deciziilor trebuie să se ţină cont în primul rând de consecinţele sociale şi apoi de rezultatele economice de moment.
Dilemele etice apar în sfera afacerilor atunci când există o neconcordanţă între principiile etice şi situaţia practică, între ceea ce se doreşte şi ceea ce este de fapt, între sistemele proprii de valori şi modul de satisfacere practică a nevoilor. Or ceea ce este etic pentru unul poate părea lipsit de etică pentru altul. Apare un „paradox etic” omul de afaceri chestionându-se: să-şi asume responsabilitatea şi riscurile inerente acţiunii sale economice sau să rămână la judecata morală, abstractă, lipsită de angajare responsabilă? Această dilemă – responsabilitate-moralitate – impune mutarea accentului asupra codului de conduită a omului de afaceri, asupra la eticii responsabilităţii.
Principalele întrebări care apar în soluţionarea dilemelor etice sunt: cine ar câştiga şi cât de mult? cine va pierde şi cât de mult?
Peter Drucker arată că proprietarul, omul de afaceri, managerii trebuie să-şi „asume conştient responsabilitatea pentru binele comun şi să-şi înfrâneze interesul propriu şi autoritatea atunci când executarea lor dăunează acestora şi libertăţii individuale” , viziune conservatoare, exigentă, izvorâtă din ideea unei orânduiri sociale bazate pe un scop moral în care acceptarea responsabilităţilor, a îndatoririlor şi a obligaţiilor justifică revendicarea drepturilor.
Sunt foarte cunoscute două dileme: cea a prizonierului şi cea a fermierului. Dan Crăciun în Etica afacerilor realizează următoarea caracteristică a acestora:
Dilema prizonierului. Este propusă de Luce şi Raiffa (1957) şi analizată în detaliu de către Rapoport (1976). Această dilemă este jocul strategic cel mai intens studiat. În varianta originală, sună a roman poliţist. Doi infractori sunt arestaţi şi duşi la poliţie spre a fi investigaţi. Deşi poliţiştii îi bănuiesc de comiterea unei infracţiuni grave, probele deţinute le permit doar să ceară trimiterea lor în judecată pentru săvârşirea unei alte infracţiuni minore. Singura şansă de a-i acuza de comiterea infracţiunii majore este aceea de a-l convinge pe unul dintre cei doi arestaţi să depună mărturie împotriva celuilalt. Cei doi arestaţi sunt complet izolaţi unul de celălalt, neavând nici o posibilitate de comunicare între ei. Fiecăruia dintre prezumtivii infractori – fie aceştia A şi B – li se prezintă de către poliţişti aceleaşi alternative, atât A, cât şi B fiind informaţi că aceeaşi ofertă s-a făcut fiecăruia dintre ei. Dacă nici unul nu depune mărturie împotriva celuilalt, amândoi vor scăpa cu o pedeapsă uşoară, pentru comiterea infracţiunii minore (să zicem, un an de închisoare). Dacă fiecare îl acuză pe celălalt, amândoi vor fi condamnaţi pentru infracţiunea cea mai gravă, dar vor primi – datorită atitudinii cooperante în timpul anchetei – o condamnare mai puţin aspră (să zicem, cinci ani de închisoare). În sfârşit, dacă numai unul depune mărturie împotriva celuilalt, atunci cel care mărturiseşte va fi achitat, pe când acolitul său, care a păstrat tăcerea, va primi condamnarea maximă (să zicem, zece ani).
Această istorioară sta la baza unei paradigme cunoscute sub denumirea de „Prisoner’s Dilemma”. În varianta cu doi jucători, fiecare participant are de ales între competiţie sau cooperare cu celălalt. Dacă ambii jucători optează pentru cooperare, ei se aleg cu un câştig moderat (în măsura în care mai puţini ani de închisoare poate reprezenta un „câştig”). Dacă ambii jucători optează pentru competiţie, vor suferi o pierdere moderată. Dar dacă unul cooperează, iar celălalt concurează, atunci competitorul obţine o recompensă substanţială, în vreme ce cooperatorul suferă o pierdere importantă. Să îl luăm pe A. S-ar părea că indiferent ce face B, A obţine cele mai bune rezultate dacă optează pentru competiţie şi mărturiseşte împotriva lui B. În ipoteza că B îşi ţine gura, optând să coopereze cu A, mărturisind împotriva lui B, A este achitat, pe când, dacă A păstrează tăcerea, va fi condamnat la 1 an de închisoare. În cealaltă ipoteză, dacă B depune mărturie împotriva lui A, optând pentru competiţie, A are de ales între a tăcea, primind o condamnare de 10 ani, sau a mărturisi la rândul său, caz în care se alege cu numai 5 ani de închisoare. Prin urmare, A va depune mărturie împotriva acolitului său, nu? Mai ales dacă are în vedere faptul că şi B îşi face exact aceleaşi calcule. Dar iată în ce constă dilema: Dacă mărturisesc amândoi, fiecare primeşte o condamnare de 5 ani. Dacă nici unul nu mărturiseşte, fiecare scapă cu numai 1 an de închisoare.
Dilema arestatului nu are soluţie. Judecând numai din punctul de vedere al interesului egoist, care nu ţine seama de interesul celuilalt, mărturisirea este singura soluţie raţională pentru fiecare dintre cei doi anchetaţi, iar, dacă fiecare se comportă raţional din perspectiva interesului propriu, amândoi vor avea de pierdut prin comparaţie cu ceea ce ar fi realizat prin cooperare. Iată cum urmărirea de către fiecare participant la joc doar a intereselor sale egoiste se soldează cu rezultate mai rele decât cele la care s-ar fi ajuns prin cooperare. Există însă numeroase situaţii din viaţa reală care seamănă mult cu această dilemă. Fiecare îşi poate da seama de faptul că e mai avantajos să mergi la serviciu cu maşina proprie decât cu autobuzul, care se blochează în trafic şi, oricum, vine destul de rar. Dar dacă toţi judecă astfel, traficul devine infernal, iar compania de transport, din cauza încasărilor reduse, nu-şi poate permite să suplimenteze parcul de vehicule. Dacă toţi ar merge la serviciu cu autobuzul, traficul s-ar descongestiona, iar compania de transport, datorită încasărilor sporite, şi-ar permite să pună în circulaţie mai multe vehicule, care ar veni mai des şi nu ar mai fi aglomerate, astfel încât toată lumea ar ajunge la serviciu mai repede şi confortabil. În astfel de dileme nu se găsesc întotdeauna numai doi indivizi.
Închipuiţi-vă ce se întâmplă într-un bloc cuprins de flăcări sau pe o navă care se scufundă. Toţi cei aflaţi în pericol ar vrea să scape cât mai repede, repezindu-se spre scările de incendiu ori spre bărcile de salvare şi încercând să-i dea deoparte pe toţi ceilalţi. Rezultatul? Mai mulţi oameni vor pieri din cauza panicii. Mai multe vieţi ar fi salvate dacă oamenii s-ar îndrepta în ordine spre scări sau spre bărcile de salvare. Similar, două ţări angajate într-o cursă a înarmărilor ar avea mai mult de câştigat dacă, oprind această cursă, ar cheltui mai puţine resurse pentru producerea şi întreţinerea unor arme de distrugere în masă, dar nici una nu face primul pas, întrucât nu vrea să rămână în urma celeilalte, devenind astfel vulnerabilă.
Dilema fermierului. Dilema prizonierului nu este însă un model adecvat al relaţiilor economice. Mult mai apropiată de realitatea parteneriatului în afaceri este un alt gen de dilemă socială, pe care o descrie Peter Singer, înlocuind povestea celor doi infractori cu istoria a doi fermieri.
Max este un mic agricultor, a cărui recoltă a dat în pârg şi trebuie culeasă. La orizont se zăresc nori negri. Dacă nu primeşte un ajutor, Max nu va putea să culeagă de unul singur întreaga recoltă înainte de venirea furtunii, iar grânele rămase pe câmp se vor pierde. Drept urmare, Max o roagă pe vecina lui, Lyn, a cărei recoltă încă nu s-a pârguit. să îl ajute. În schimb, îi promite că o va ajuta la rândul lui atunci când recolta ei se va coace. Evident, este în avantajul lui Max să fie ajutat de către Lyn. Dar ea cu ce se alege în schimb? Dacă Max îşi respectă promisiunea, este şi ea în avantaj, pentru că şi ei îi este greu să strângă recolta de una singură. Dar dacă Max nu-şi respectă angajamentul, atunci Lyn va rămâne în pierdere ajutându-l pe Max, în loc să-şi cureţe ogorul de buruieni. Problema lui Max este, aşadar, să o convingă pe Lyn de faptul că este un om de cuvânt. În societăţile mai evoluate, Max şi Lyn pot face un contract legal, pe care, dacă nu îl respectă, Max va fi obligat să plătească vecinei sale anumite despăgubiri şi compensaţii. Dar dacă Max şi Lyn trăiesc într-o comunitate mai puţin evoluată, în care nu există contracte legalizate, singura şansă a lui Max este să câştige încrederea lui Lyn. Dacă el are deja reputaţia unui om de cuvânt, n-ar fi nici o problemă. Dar cum s-ar putea câştiga o astfel de reputaţie? Într-o comunitate restrânsă, ai cărei membri se cunosc foarte bine unii pe ceilalţi, şansele lui Max de a-şi câştiga şi, mai ales, de a-şi păstra o bună reputaţie prin minciuni şi escrocherii sunt minime, astfel încât a fi cu adevărat un om de cuvânt este singura strategie ce poate da rezultate.
Singer consideră că există o similitudine între dilema arestatului şi dilema fermierului, ambele fiind două speţe ale unei probleme generale, dilema cooperării. Pe de altă parte, există însă o deosebire esenţială între cele două versiuni. Dilema arestatului este o situaţie care nu se repetă. Fiecare dintre cei doi infractori trebuie să decidă doar o singură dată dacă să coopereze ori să concureze cu celălalt, iar decizia, odată luată, nu poate avea alte consecinţe decât una dintre alternativele oferite de anchetatori. Oricare ar fi aceste consecinţe, cei doi acoliţi nu se vor mai găsi niciodată în aceeaşi situaţie. În schimb, Max şi Lyn sunt vecini şi vor rămâne probabil în această relaţie câte zile vor mai avea de trăit. Este mai mult decât probabil că ei vor mai avea nevoie şi în viitor de într-ajutorare. Acest fapt introduce o nouă variabilă, extrem de importantă în stabilirea de către fiecare a ceea ce este în interesul său. Max ştie că dacă Lyn îi dă o mână de ajutor acum, iar el nu-i întoarce serviciul, atunci la anul şi, probabil, încă mulţi ani de acum înainte, ea nu-l va mai ajuta niciodată atunci când el ar avea nevoie. Chiar dacă Max ar avea un avantaj imediat plivind buruienile de pe ogorul său în loc s-o ajute pe Lyn, pe termen lung, refuzul său de a-şi ţine promisiunea l-ar costa mult mai mult. Astfel încât este în interesul lui s-o ajute pe Lyn; ştiind acest lucru, Lyn va avea încredere în el şi îi va da mâna de ajutor cerută, acest lucru fiind şi în interesul ei. Iată că logica dilemei fermierului se schimbă semnificativ datorită faptului că jocul se repetă nedefinit de multe ori, în loc să se joace, aşa cum e cazul dilemei arestatului, o singură dată. Spre deosebire de jocul simplu, în care nu există decât alternativa „cooperează” sau „concurează” – singura soluţie raţională a egoistului fiind să-l atace pe celălalt – jocul repetat, cu mai multe reprize, oferă un spectru mult mai larg de strategii posibile, nefiind câtuşi de puţin evident care dintre ele este cea mai profitabilă.
Oamenii se pot confrunta cu dileme etice în diferite domenii ale economiei. Dar cele mai multe dileme etice în afaceri apar în următoarele domenii:
- marketing - se referă la situaţii legate de publicitate, ambalajul produsului;
- aprovizionare - ţinând de posibilitatea obţinerii de favoruri din partea furnizorilor;
- producţie - se atestă în probleme legate de calitatea materiilor prime şi a produselor finite, respectarea tehnologiilor de producere, de costuri ale produselor;
- resursele umane - se întâlnesc în cazurile de angajare, concediere, salarizare, motivare, evaluare, promovare şi sunt legate de posibilităţi de obţinere a unor favoruri.
Dilemele etice apar când toate alternativele posibile din cercetările efectuate au o consecinţă negativă în plan social. Bunul sau răul nu poate fi precizat şi clar identificat. În primul rând dilemele etice sunt generate de raportul dintre performanţele sociale şi cele economice, realizarea echilibrului fiind deosebit de dificil, mai ales în condiţiile inexistenţei unei informaţii complete care să poată crea o imagine globală asupra dimensiunilor economice a angajamentelor sociale precum şi a consecinţelor sociale generate de un comportament pur economic.
Nu este uşor să fie găsite soluţiile pentru dilemele etice, iar în luarea deciziilor trebuie să se ţină cont în primul rând de consecinţele sociale şi apoi de rezultatele economice de moment.
Dilemele etice apar în sfera afacerilor atunci când există o neconcordanţă între principiile etice şi situaţia practică, între ceea ce se doreşte şi ceea ce este de fapt, între sistemele proprii de valori şi modul de satisfacere practică a nevoilor. Or ceea ce este etic pentru unul poate părea lipsit de etică pentru altul. Apare un „paradox etic” omul de afaceri chestionându-se: să-şi asume responsabilitatea şi riscurile inerente acţiunii sale economice sau să rămână la judecata morală, abstractă, lipsită de angajare responsabilă? Această dilemă – responsabilitate-moralitate – impune mutarea accentului asupra codului de conduită a omului de afaceri, asupra la eticii responsabilităţii.
Principalele întrebări care apar în soluţionarea dilemelor etice sunt: cine ar câştiga şi cât de mult? cine va pierde şi cât de mult?
Peter Drucker arată că proprietarul, omul de afaceri, managerii trebuie să-şi „asume conştient responsabilitatea pentru binele comun şi să-şi înfrâneze interesul propriu şi autoritatea atunci când executarea lor dăunează acestora şi libertăţii individuale” , viziune conservatoare, exigentă, izvorâtă din ideea unei orânduiri sociale bazate pe un scop moral în care acceptarea responsabilităţilor, a îndatoririlor şi a obligaţiilor justifică revendicarea drepturilor.
Sunt foarte cunoscute două dileme: cea a prizonierului şi cea a fermierului. Dan Crăciun în Etica afacerilor realizează următoarea caracteristică a acestora:
Dilema prizonierului. Este propusă de Luce şi Raiffa (1957) şi analizată în detaliu de către Rapoport (1976). Această dilemă este jocul strategic cel mai intens studiat. În varianta originală, sună a roman poliţist. Doi infractori sunt arestaţi şi duşi la poliţie spre a fi investigaţi. Deşi poliţiştii îi bănuiesc de comiterea unei infracţiuni grave, probele deţinute le permit doar să ceară trimiterea lor în judecată pentru săvârşirea unei alte infracţiuni minore. Singura şansă de a-i acuza de comiterea infracţiunii majore este aceea de a-l convinge pe unul dintre cei doi arestaţi să depună mărturie împotriva celuilalt. Cei doi arestaţi sunt complet izolaţi unul de celălalt, neavând nici o posibilitate de comunicare între ei. Fiecăruia dintre prezumtivii infractori – fie aceştia A şi B – li se prezintă de către poliţişti aceleaşi alternative, atât A, cât şi B fiind informaţi că aceeaşi ofertă s-a făcut fiecăruia dintre ei. Dacă nici unul nu depune mărturie împotriva celuilalt, amândoi vor scăpa cu o pedeapsă uşoară, pentru comiterea infracţiunii minore (să zicem, un an de închisoare). Dacă fiecare îl acuză pe celălalt, amândoi vor fi condamnaţi pentru infracţiunea cea mai gravă, dar vor primi – datorită atitudinii cooperante în timpul anchetei – o condamnare mai puţin aspră (să zicem, cinci ani de închisoare). În sfârşit, dacă numai unul depune mărturie împotriva celuilalt, atunci cel care mărturiseşte va fi achitat, pe când acolitul său, care a păstrat tăcerea, va primi condamnarea maximă (să zicem, zece ani).
Această istorioară sta la baza unei paradigme cunoscute sub denumirea de „Prisoner’s Dilemma”. În varianta cu doi jucători, fiecare participant are de ales între competiţie sau cooperare cu celălalt. Dacă ambii jucători optează pentru cooperare, ei se aleg cu un câştig moderat (în măsura în care mai puţini ani de închisoare poate reprezenta un „câştig”). Dacă ambii jucători optează pentru competiţie, vor suferi o pierdere moderată. Dar dacă unul cooperează, iar celălalt concurează, atunci competitorul obţine o recompensă substanţială, în vreme ce cooperatorul suferă o pierdere importantă. Să îl luăm pe A. S-ar părea că indiferent ce face B, A obţine cele mai bune rezultate dacă optează pentru competiţie şi mărturiseşte împotriva lui B. În ipoteza că B îşi ţine gura, optând să coopereze cu A, mărturisind împotriva lui B, A este achitat, pe când, dacă A păstrează tăcerea, va fi condamnat la 1 an de închisoare. În cealaltă ipoteză, dacă B depune mărturie împotriva lui A, optând pentru competiţie, A are de ales între a tăcea, primind o condamnare de 10 ani, sau a mărturisi la rândul său, caz în care se alege cu numai 5 ani de închisoare. Prin urmare, A va depune mărturie împotriva acolitului său, nu? Mai ales dacă are în vedere faptul că şi B îşi face exact aceleaşi calcule. Dar iată în ce constă dilema: Dacă mărturisesc amândoi, fiecare primeşte o condamnare de 5 ani. Dacă nici unul nu mărturiseşte, fiecare scapă cu numai 1 an de închisoare.
Dilema arestatului nu are soluţie. Judecând numai din punctul de vedere al interesului egoist, care nu ţine seama de interesul celuilalt, mărturisirea este singura soluţie raţională pentru fiecare dintre cei doi anchetaţi, iar, dacă fiecare se comportă raţional din perspectiva interesului propriu, amândoi vor avea de pierdut prin comparaţie cu ceea ce ar fi realizat prin cooperare. Iată cum urmărirea de către fiecare participant la joc doar a intereselor sale egoiste se soldează cu rezultate mai rele decât cele la care s-ar fi ajuns prin cooperare. Există însă numeroase situaţii din viaţa reală care seamănă mult cu această dilemă. Fiecare îşi poate da seama de faptul că e mai avantajos să mergi la serviciu cu maşina proprie decât cu autobuzul, care se blochează în trafic şi, oricum, vine destul de rar. Dar dacă toţi judecă astfel, traficul devine infernal, iar compania de transport, din cauza încasărilor reduse, nu-şi poate permite să suplimenteze parcul de vehicule. Dacă toţi ar merge la serviciu cu autobuzul, traficul s-ar descongestiona, iar compania de transport, datorită încasărilor sporite, şi-ar permite să pună în circulaţie mai multe vehicule, care ar veni mai des şi nu ar mai fi aglomerate, astfel încât toată lumea ar ajunge la serviciu mai repede şi confortabil. În astfel de dileme nu se găsesc întotdeauna numai doi indivizi.
Închipuiţi-vă ce se întâmplă într-un bloc cuprins de flăcări sau pe o navă care se scufundă. Toţi cei aflaţi în pericol ar vrea să scape cât mai repede, repezindu-se spre scările de incendiu ori spre bărcile de salvare şi încercând să-i dea deoparte pe toţi ceilalţi. Rezultatul? Mai mulţi oameni vor pieri din cauza panicii. Mai multe vieţi ar fi salvate dacă oamenii s-ar îndrepta în ordine spre scări sau spre bărcile de salvare. Similar, două ţări angajate într-o cursă a înarmărilor ar avea mai mult de câştigat dacă, oprind această cursă, ar cheltui mai puţine resurse pentru producerea şi întreţinerea unor arme de distrugere în masă, dar nici una nu face primul pas, întrucât nu vrea să rămână în urma celeilalte, devenind astfel vulnerabilă.
Dilema fermierului. Dilema prizonierului nu este însă un model adecvat al relaţiilor economice. Mult mai apropiată de realitatea parteneriatului în afaceri este un alt gen de dilemă socială, pe care o descrie Peter Singer, înlocuind povestea celor doi infractori cu istoria a doi fermieri.
Max este un mic agricultor, a cărui recoltă a dat în pârg şi trebuie culeasă. La orizont se zăresc nori negri. Dacă nu primeşte un ajutor, Max nu va putea să culeagă de unul singur întreaga recoltă înainte de venirea furtunii, iar grânele rămase pe câmp se vor pierde. Drept urmare, Max o roagă pe vecina lui, Lyn, a cărei recoltă încă nu s-a pârguit. să îl ajute. În schimb, îi promite că o va ajuta la rândul lui atunci când recolta ei se va coace. Evident, este în avantajul lui Max să fie ajutat de către Lyn. Dar ea cu ce se alege în schimb? Dacă Max îşi respectă promisiunea, este şi ea în avantaj, pentru că şi ei îi este greu să strângă recolta de una singură. Dar dacă Max nu-şi respectă angajamentul, atunci Lyn va rămâne în pierdere ajutându-l pe Max, în loc să-şi cureţe ogorul de buruieni. Problema lui Max este, aşadar, să o convingă pe Lyn de faptul că este un om de cuvânt. În societăţile mai evoluate, Max şi Lyn pot face un contract legal, pe care, dacă nu îl respectă, Max va fi obligat să plătească vecinei sale anumite despăgubiri şi compensaţii. Dar dacă Max şi Lyn trăiesc într-o comunitate mai puţin evoluată, în care nu există contracte legalizate, singura şansă a lui Max este să câştige încrederea lui Lyn. Dacă el are deja reputaţia unui om de cuvânt, n-ar fi nici o problemă. Dar cum s-ar putea câştiga o astfel de reputaţie? Într-o comunitate restrânsă, ai cărei membri se cunosc foarte bine unii pe ceilalţi, şansele lui Max de a-şi câştiga şi, mai ales, de a-şi păstra o bună reputaţie prin minciuni şi escrocherii sunt minime, astfel încât a fi cu adevărat un om de cuvânt este singura strategie ce poate da rezultate.
Singer consideră că există o similitudine între dilema arestatului şi dilema fermierului, ambele fiind două speţe ale unei probleme generale, dilema cooperării. Pe de altă parte, există însă o deosebire esenţială între cele două versiuni. Dilema arestatului este o situaţie care nu se repetă. Fiecare dintre cei doi infractori trebuie să decidă doar o singură dată dacă să coopereze ori să concureze cu celălalt, iar decizia, odată luată, nu poate avea alte consecinţe decât una dintre alternativele oferite de anchetatori. Oricare ar fi aceste consecinţe, cei doi acoliţi nu se vor mai găsi niciodată în aceeaşi situaţie. În schimb, Max şi Lyn sunt vecini şi vor rămâne probabil în această relaţie câte zile vor mai avea de trăit. Este mai mult decât probabil că ei vor mai avea nevoie şi în viitor de într-ajutorare. Acest fapt introduce o nouă variabilă, extrem de importantă în stabilirea de către fiecare a ceea ce este în interesul său. Max ştie că dacă Lyn îi dă o mână de ajutor acum, iar el nu-i întoarce serviciul, atunci la anul şi, probabil, încă mulţi ani de acum înainte, ea nu-l va mai ajuta niciodată atunci când el ar avea nevoie. Chiar dacă Max ar avea un avantaj imediat plivind buruienile de pe ogorul său în loc s-o ajute pe Lyn, pe termen lung, refuzul său de a-şi ţine promisiunea l-ar costa mult mai mult. Astfel încât este în interesul lui s-o ajute pe Lyn; ştiind acest lucru, Lyn va avea încredere în el şi îi va da mâna de ajutor cerută, acest lucru fiind şi în interesul ei. Iată că logica dilemei fermierului se schimbă semnificativ datorită faptului că jocul se repetă nedefinit de multe ori, în loc să se joace, aşa cum e cazul dilemei arestatului, o singură dată. Spre deosebire de jocul simplu, în care nu există decât alternativa „cooperează” sau „concurează” – singura soluţie raţională a egoistului fiind să-l atace pe celălalt – jocul repetat, cu mai multe reprize, oferă un spectru mult mai larg de strategii posibile, nefiind câtuşi de puţin evident care dintre ele este cea mai profitabilă.
No comments:
Post a Comment