În linii generale, „capitalismul reprezintă modul în care, deloc uşor şi deloc scutiţi aprioric de suferinţă, oamenii au învăţat din necesitate să aibă o conduită raţională orientată spre realizarea unui scop. Acest comportament raţional presupune şi el la rândul lui, nu numai ceea ce numim utilitate şi eficacitate, ci şi voinţă fermă în urmărirea scopurilor, spirit de iniţiativă, hărnicie, ordine în viaţă, respectarea cuvântului dat şi respectarea contractului (o dată semnat).”
Cu referire la capitalism, Stephen Young distinge între capitalism sălbatic şi capitalism moral. „Capitalismul sălbatic limitează rolul legii şi al instituţiilor de reglementare, diminuând simultan rolul autocontrolului moral şi al preocupării faţă de ceilalţi. El minimizează necesitatea eticii, considerând că, singur, procesul de control reciproc şi menţinere a echilibrului între competitori este suficient pentru a converti egoismul în ceva benefic pentru toţi.” Young mai menţionează că „despre capitalismul sălbatic, văzut ca o formă extremă a capitalismului de piaţă, se poate spune că, deşi nu este complet iraţional pe termen scurt, este lipsit de premisele necesare pentru a genera o profitabilitate sustenabilă”.
Stephen Young utilizează noţiunea de capitalism moral, considerând că „succesul financiar sustenabil al unei companii depinde de măsura în care modelul său de afaceri încorporează principiul responsabilităţii sociale şi al obligaţiei de bună administrare." În opinia lui Stephen Young, „capitalismul moral este cea mai potrivită cale prin care civilizaţia umană globală de azi conferă oamenilor putere socială şi îi ajută să îşi îmbogăţească material şi spiritual vieţile.” El consideră că „capitalismul moral porneşte de la premisa că indivizii se pot subordona unor ţeluri superioare şi că îşi pot găsi o chemare ori o vocaţie care să îi anime, fiind încredinţaţi că vieţile lor sunt în slujba unui scop suficient de important. Conştientizarea faptului că ne găsim într-o relaţie de reprezentanţă a celorlalţi este direct legată de modul în care facem uz de puterea pe care o deţinem. Dacă suntem sensibili din punct de vedere moral, dacă suntem conştienţi de statutul nostru, de agent sau reprezentant al unor obiective superioare unor motivaţii egoiste, nu vom fi tentaţi să abuzăm de puterea pe car o deţinem. Capitalismul moral pretinde prezenţa de spirit, orientare, direcţie de gândire.”
Este adevărat că „printre cele mai importante condiţii necesare dezvoltării capitalului social sunt:
„În lipsa acestor condiţii care fac posibil capitalul social, nu se va putea vorbi de un progres economic consistent şi sustenabil.”
Însuşi capitalismul este privit în mod diferit de către persoane diferite. În diferite publicaţii se pot găsi opinii diferite. În una dintre ele capitalismul este vizat ca fiind o formă de gestionare a raporturilor de producţie între oameni, caracterizate dintotdeauna prin decalajul din ce în ce mai profund intre deţinătorul unui capital oarecare (bani, utilaje, materii prime, terenuri etc.) şi cel care nu are altă proprietate decât forţa sa de muncă (fizică sau intelectuală), adică ceea ce i-a fost atribuit in ordine naturală, prin faptul că o femeie i-a dat viaţă.
Există două abordări antagoniste în ceea ce priveşte atitudinea faţă de acţionari. Adepţii conservatori ai doctrinei liberalismului economic susţin că factorii executivi ai unei corporaţii sunt răspunzători exclusiv faţă de acţionari, de vreme ce aceştia sunt proprietarii companiei la capitalizarea căreia au contribuit cumpărând acţiuni. Şi deci, între acţionari şi alte categorii de participanţi la jocul economic (shareholders şi stakeholders) există o relaţie asimetrică: conducătorii unei corporaţii au obligaţia profesională şi datoria morală de a proteja şi de a face rentabile investiţiile acţionarilor, ale căror interese dictează politica firmei.
Adepţii „capitalismului cu faţă umană” susţin că acţionarii (engl. shareholders) nu sunt decât o categorie de participanţi (engl. stakeholders) printre altele, iar scopul primordial al companiilor nu este acela de a oferi acţionarilor profituri cât mai mari, ci acela de a le oferi, eventual şi lor, câte ceva după ce, mai întâi, conducătorii executivi ai corporaţiilor s-au preocupat de satisfacerea intereselor consumatorilor, angajaţilor, furnizorilor şi creditorilor, ale comunităţilor locale, ale statului şi, fireşte, de protecţia mediului înconjurător sau de eradicarea sărăciei şi a inegalităţii din întreaga lume. Şi din acest punct de vedere există o asimetrie, ceva mai puţin accentuată, însă destul de şocantă: pentru ideologii cu vederi de stânga, acţionarii sunt într-adevăr o categorie specială de participanţi, dar nu pentru că ar avea mai multe drepturi decât celelalte grupuri de stakeholders, ci pentru că lor le revin mai multe responsabilităţi sociale şi morale decât celorlalţi.
Totuşi, toţi sunt de acord că acţionarii sunt cea mai importantă categorie socială implicată în economia de piaţă şi că atare, orice discuţie a problemelor de etică în afaceri trebuie să înceapă cu ei.
Există anumite trăsături specifice în ţările în tranziţie: numărul acţionarilor este extrem de restrâns, grupând câţiva asociaţi, de multe ori înrudiţi îndeaproape, cu un acţionar principal care deţine o supremaţie zdrobitoare asupra celorlalţi – unii dintre aceştia având o participaţie mai degrabă simbolică. Totodată, acţionarul principal deţine şi funcţii executive la cel mai înalt nivel, fiind, deopotrivă, patron, manager şi director general. Aceasta aminteşte de capitalismul din sec. XIX.
Actualmente în economia de piaţă au loc:
Diviziunea funcţiilor şi a intereselor. Acţionarii marilor companii au interese care nu coincid întotdeauna şi inevitabil cu interesele celor care le conduc. Acţionarii pot urmări în primul rând profitul, pe când managerii pot fi mai degrabă interesaţi de dezvoltarea şi creşterea companiei.
Acţionarii au anumite drepturi speciale:
Managerii au datoria de a conduce compania în interesul acţionarilor, având obligaţii specifice:
Între acţionari şi manageri se stabileşte pe baze contractuale, destul de imperfect definite, o relaţie de reprezentare: în calitate de „titulari”, acţionarii îi desemnează pe manageri în calitate de „agenţi” să acţioneze în interesul lor.
Rolul acţionarilor în conducerea corporaţiilor diferă semnificativ în spaţiul ţărilor capitaliste dezvoltate, în funcţie de coordonatele de bază ale modelului de capitalism pe care îl adoptă fiecare dintre ele. Teoreticienii disting, pe de o parte, modelul anglo-saxon, dominant în Statele Unite, Australia şi, în Europa, Marea Britanie şi Irlanda şi modelul european continental, pe de altă parte. Modelul anglo-saxon privilegiază bursa ca element central şi criteriu decisiv de ghidare a conducerii corporaţiilor. Majoritatea companiilor mari, aflate în proprietate publică, îşi găsesc sursele de capital pe pieţele bursiere, la care participă un foarte mare număr de mici acţionari, ceea ce face ca pachetele de acţiuni să fie foarte dispersate. Întrucât scopul urmărit de acţionari este maximizarea profiturilor pe termen scurt (dividente sau acţiuni vandabile la o valoare superioară celei de achiziţie), proprietatea se schimbă frecvent. Întrucât bursele reprezintă sursa lor cea mai importantă de capitalizare, corporaţiile sunt nevoite să îşi asume un grad ridicat de transparenţă şi de răspundere faţă de acţionari şi investitori. Factorii executivi sunt în schimb remuneraţi în funcţie de performanţa corporaţiei pe piaţa de capital. În cadrul acestui model, preocupările principale ale acţionarilor sunt legate de funcţionarea corectă a mecanismelor de piaţă şi de eficienţa strategiilor manageriale adaptate pieţei. Problemele morale tipice în acest context sunt insider trading sau manipularea bilanţurilor contabile. În mare, modelul anglo-saxon acordă acţionarilor un rol dominant, pornind de la premisa că aceştia sunt dacă nu singurii faţă de care managerii sunt răspunzători, în orice caz interesele lor precumpănesc în mod categoric faţă de interesele oricărui alt grup de stakeholders. În modelul european corporaţiile sunt integrate în reţele formate dintr-un mic număr de mari investitori, printre care băncile joacă un rol major. În cadrul acestor reţele de proprietari cu interese complementare, obiectivele centrale urmărite sunt conservarea pe termen lung a influenţei şi a puterii. În capitalizarea companiilor, nu atât piaţa, cât mai ales împrumuturile şi investiţiile bancare sunt sursele principale. Pe lângă interesele acţionarilor, creşterea sectorului de piaţă ocupat, păstrarea locurilor de muncă şi alte obiective ce nu urmăresc profitul nemijlocit sunt importante pentru proprietarii companiilor europene. Aspectul cel mai caracteristic al modelului european este faptul că alte categorii de participanţi joacă un rol important, câteodată la fel de important ca şi cel atribuit acţionarilor.
Dileme şi responsabilităţi etice ale acţionarilor
În ultimul deceniu au existat mai multe scandaluri mediatice privind moralitatea dubioasă sau incorectitudinea flagrantă a unor directori de corporaţii faţă de acţionari.
Pe de altă parte, creşterea puternică a numărului de mici investitori care joacă pe pieţele de capital a impus redefinirea conceptului de „acţionar” şi a responsabilităţilor pe care le implică statutul de investitor. Dat fiind numărul foarte mare de investitori, aceştia nu mai sunt proprietari în sensul deplin al cuvântului, având drepturi şi răspunderi limitate faţă de o entitate economică încorporată; cel mult, ei se pot considera membri ai grupului de investitori care deţin împreună proprietatea asupra firmei, delegând funcţiile executive unui grup de manageri, care conduc efectiv activităţile curente ale companiei.
Elementul cel mai important în reglementarea relaţiilor dintre acţionarii şi factorii executivi ai unei corporaţii îl constituie existenţa unei instanţe care supervizează şi controlează activitatea managementului, pentru a se asigura de faptul că aceasta serveşte interesele acţionarilor. De regulă, această instanţă este un consiliu director. Aplicând principiul politic al separării puterilor în domeniul economic, se ajunge la o structură duală de conducere a corporaţiilor. Pe de o parte, directorii executivi sunt responsabili de conducerea efectivă a activităţilor curente ale companiei. Pe de altă parte, directorii nonexecutivi au misiunea de a verifica dacă activitatea companiei serveşte în mod competent, eficient şi corect, sub aspect legal şi moral, interesele acţionarilor.
Principalele probleme etice în relaţia dintre acţionari şi manageri sunt, în cazul marilor corporaţii, următoarele:
În concluzie, milioanele de mici investitori care se lasă atraşi de perspectiva unui câştig rapid şi substanţial prin speculaţii bursiere au de înfruntat şi anumite riscuri considerabile de a-şi pierde economiile şi investiţiile. Aceşti oameni sunt îndreptăţiţi să se considere înşelaţi în măsura în care li se propune un joc ale cărui reguli nu le sunt decât parţial dezvăluite, iar cele pe care le cunosc sunt de multe ori încălcate de către parteneri şi chiar de către arbitri. Cei care cumpără şi vând acţiuni ghidându-se numai după fluctuaţiile cotaţiilor bursiere nu doresc să îşi asume rolul de proprietari ai unei părţi din capitalul companiilor în care investesc, de multe ori neştiind mai nimic despre obiectul lor de activitate. Ei nu vor altceva decât să rişte, cu speranţa unui câştig rapid şi conştienţi de faptul că nu pot merge niciodată la sigur.
În opinia lui Stephen Young, „proprietarii şi investitorii sunt aceia care îşi riscă banii finanţând afaceri pentru a satisface nevoile clienţilor, aceia care pun în practică ideile valoroase, materializându-se în produse şi servicii, şi generând, astfel, bunăstare.
Principiile Caux Round Table formulează un set de responsabilităţi ale companiilor faţă de proprietari sau investitori:
Fuziuni, achiziţii, privatizări
În economia de piaţă actuală corporaţiile sunt extrem de dinamice sub aspectul structurii, mărimii sau a obiectului lor de activitate. Fie prin negocieri, fie prin mecanismul bursei, un mare număr de companii din aceeaşi ţară sau din ţări diferite fuzionează ori achiziţionează alte corporaţii, pe care le „înghit”. Rezultatul acestor mergers şi acquisitions este formarea unor conglomerate de proporţii impresionante. Şi în aceste procese de creştere a corporaţiilor se conturează un conflict de interese între manageri şi acţionari. Primii urmăresc să se afle la cârma unor companii de cât mai mari dimensiuni, cu cifre de afaceri şi profituri uriaşe, din care ei îşi asigură o parte consistentă. Pe de altă parte, acţionarii sunt interesaţi de creşterea cotaţiei stocurilor pe care le deţin, ceea ce nu rezultă neapărat în urma acestor fuziuni şi achiziţii; de multe ori şi cel puţin temporar efectul este contrar.
Cele mai sensibile probleme etice le ridică achiziţiile ostile – hostile takeovers: un investitor sau un grup de investitori urmăresc să cumpere pachetul majoritar de acţiuni ale unei corporaţii, de multe ori fără ştiinţa consiliului de administraţie al companiei ţintă şi întotdeauna fără voia acestuia. Principalele argumente pro şi contra sunt următoarele. Pe de o parte, se spune că aceste achiziţii ostile nu lovesc interesele acţionarilor, de vreme ce aceştia îşi vând acţiunile noilor pretendenţi la supremaţie de bună voie; dacă ar avea ceva de pierdut, nu i-ar putea obliga nimeni să le vândă. Pe de altă parte, ce se întâmplă cu ceilalţi acţionari, care nu vor să-şi vândă stocurile? Dacă noii acţionari majoritari vor să modifice statutul corporaţiei, urmărind, de exemplu, să o fragmenteze în mai multe companii şi să vândă o parte din active, atunci preluarea ostilă poate să contravină dreptului de proprietate al celorlalţi acţionari.
Un subiect mai familiar nouă, în prezent, este privatizarea după metoda MBO, în care managerii unei firme caută să cumpere acţiunile firmei, în totalitate sau cel puţin pachetul majoritar, care să-i transforme în acţionari principali.
Orice echipă managerială deţine un avantaj inerent faţă de orice ofertant din afara firmei scoase la licitaţie, datorită faptului că are acces nelimitat la conturile firmei şi la orice informaţie sensibilă, în vreme ce acţionarii sau ofertanţii din exterior dispun de o informaţie minimă. Se poate pune întrebarea dacă orice tip de MBO este justificabilă din punct de vedere etic. Cum ar putea directorii unei companii să acţioneze în acelaşi timp atât în interesul acţionarilor, cât şi în propriul lor interes? Dacă pretind că le-ar putea oferi acţionarilor o valoare mai mare cumpărându-le acţiunile decât administrând corporaţia în interesul lor, atunci rezultă prin definiţie că nu-şi fac treaba de manageri cum se cuvine.
Cu referire la capitalism, Stephen Young distinge între capitalism sălbatic şi capitalism moral. „Capitalismul sălbatic limitează rolul legii şi al instituţiilor de reglementare, diminuând simultan rolul autocontrolului moral şi al preocupării faţă de ceilalţi. El minimizează necesitatea eticii, considerând că, singur, procesul de control reciproc şi menţinere a echilibrului între competitori este suficient pentru a converti egoismul în ceva benefic pentru toţi.” Young mai menţionează că „despre capitalismul sălbatic, văzut ca o formă extremă a capitalismului de piaţă, se poate spune că, deşi nu este complet iraţional pe termen scurt, este lipsit de premisele necesare pentru a genera o profitabilitate sustenabilă”.
Stephen Young utilizează noţiunea de capitalism moral, considerând că „succesul financiar sustenabil al unei companii depinde de măsura în care modelul său de afaceri încorporează principiul responsabilităţii sociale şi al obligaţiei de bună administrare." În opinia lui Stephen Young, „capitalismul moral este cea mai potrivită cale prin care civilizaţia umană globală de azi conferă oamenilor putere socială şi îi ajută să îşi îmbogăţească material şi spiritual vieţile.” El consideră că „capitalismul moral porneşte de la premisa că indivizii se pot subordona unor ţeluri superioare şi că îşi pot găsi o chemare ori o vocaţie care să îi anime, fiind încredinţaţi că vieţile lor sunt în slujba unui scop suficient de important. Conştientizarea faptului că ne găsim într-o relaţie de reprezentanţă a celorlalţi este direct legată de modul în care facem uz de puterea pe care o deţinem. Dacă suntem sensibili din punct de vedere moral, dacă suntem conştienţi de statutul nostru, de agent sau reprezentant al unor obiective superioare unor motivaţii egoiste, nu vom fi tentaţi să abuzăm de puterea pe car o deţinem. Capitalismul moral pretinde prezenţa de spirit, orientare, direcţie de gândire.”
Este adevărat că „printre cele mai importante condiţii necesare dezvoltării capitalului social sunt:
- Stabilitatea politică. Asigurarea unui mediu care să ofere cetăţenilor un grad ridicat de siguranţă este o necesitate. Aplicarea arbitrară a legii trebuie înlocuită de o guvernare responsabilă.
- Funcţionarii guvernamentali nu trebuie să se lase ademeniţi de corupţie. De asemenea, ei trebuie să fie independenţi faţă de interesele comerciale. Capitalismul de cumetrie este un blestem pentru dezvoltarea unei economii prospere.
- Asigurarea unei infrastructuri de bază capabile să satisfacă nevoile mediului de afaceri. Acest lucruu presupune servicii adecvate de transport, de electricitate, de comunicaţii, precum şi un cadru corespunzător pentru dezvoltarea sistemului bancar.
- O societate civilă funcţională. Trebuie să fie asigurată domnia statului de drept. Trebuie să se impună respectarea contractelor.
- Un nivel suficient de educaţie. Este esenţial să se asigure o educaţie de bază la nivel larg, îndeosebi pentru femei, pentru a se susţine o dezvoltare constantă a economiei.
„În lipsa acestor condiţii care fac posibil capitalul social, nu se va putea vorbi de un progres economic consistent şi sustenabil.”
Însuşi capitalismul este privit în mod diferit de către persoane diferite. În diferite publicaţii se pot găsi opinii diferite. În una dintre ele capitalismul este vizat ca fiind o formă de gestionare a raporturilor de producţie între oameni, caracterizate dintotdeauna prin decalajul din ce în ce mai profund intre deţinătorul unui capital oarecare (bani, utilaje, materii prime, terenuri etc.) şi cel care nu are altă proprietate decât forţa sa de muncă (fizică sau intelectuală), adică ceea ce i-a fost atribuit in ordine naturală, prin faptul că o femeie i-a dat viaţă.
Există două abordări antagoniste în ceea ce priveşte atitudinea faţă de acţionari. Adepţii conservatori ai doctrinei liberalismului economic susţin că factorii executivi ai unei corporaţii sunt răspunzători exclusiv faţă de acţionari, de vreme ce aceştia sunt proprietarii companiei la capitalizarea căreia au contribuit cumpărând acţiuni. Şi deci, între acţionari şi alte categorii de participanţi la jocul economic (shareholders şi stakeholders) există o relaţie asimetrică: conducătorii unei corporaţii au obligaţia profesională şi datoria morală de a proteja şi de a face rentabile investiţiile acţionarilor, ale căror interese dictează politica firmei.
Adepţii „capitalismului cu faţă umană” susţin că acţionarii (engl. shareholders) nu sunt decât o categorie de participanţi (engl. stakeholders) printre altele, iar scopul primordial al companiilor nu este acela de a oferi acţionarilor profituri cât mai mari, ci acela de a le oferi, eventual şi lor, câte ceva după ce, mai întâi, conducătorii executivi ai corporaţiilor s-au preocupat de satisfacerea intereselor consumatorilor, angajaţilor, furnizorilor şi creditorilor, ale comunităţilor locale, ale statului şi, fireşte, de protecţia mediului înconjurător sau de eradicarea sărăciei şi a inegalităţii din întreaga lume. Şi din acest punct de vedere există o asimetrie, ceva mai puţin accentuată, însă destul de şocantă: pentru ideologii cu vederi de stânga, acţionarii sunt într-adevăr o categorie specială de participanţi, dar nu pentru că ar avea mai multe drepturi decât celelalte grupuri de stakeholders, ci pentru că lor le revin mai multe responsabilităţi sociale şi morale decât celorlalţi.
Totuşi, toţi sunt de acord că acţionarii sunt cea mai importantă categorie socială implicată în economia de piaţă şi că atare, orice discuţie a problemelor de etică în afaceri trebuie să înceapă cu ei.
Există anumite trăsături specifice în ţările în tranziţie: numărul acţionarilor este extrem de restrâns, grupând câţiva asociaţi, de multe ori înrudiţi îndeaproape, cu un acţionar principal care deţine o supremaţie zdrobitoare asupra celorlalţi – unii dintre aceştia având o participaţie mai degrabă simbolică. Totodată, acţionarul principal deţine şi funcţii executive la cel mai înalt nivel, fiind, deopotrivă, patron, manager şi director general. Aceasta aminteşte de capitalismul din sec. XIX.
Actualmente în economia de piaţă au loc:
- Localizarea controlului. Societatea încorporată nu se mai află în controlul direct al proprietarilor, care nu mai pot lua decizii economice după cum doresc. Funcţiile de conducere sunt deţinute de către directori, consilii de administraţie sau alte instanţe executive. Acţionarii nu mai deţin, în cel mai bun caz, decât un control indirect şi impersonal asupra „proprietăţii” lor;
- Fragmentarea proprietăţii. O mare corporaţie are atât de mulţi acţionari, încât nici unul dintre ei nu se mai poate considera drept proprietar al companiei, în sensul în care instalatorul sau mecanicul auto de peste drum se consideră patron al micii sale firme;
Diviziunea funcţiilor şi a intereselor. Acţionarii marilor companii au interese care nu coincid întotdeauna şi inevitabil cu interesele celor care le conduc. Acţionarii pot urmări în primul rând profitul, pe când managerii pot fi mai degrabă interesaţi de dezvoltarea şi creşterea companiei.
Acţionarii au anumite drepturi speciale:
- Dreptul de a-şi vinde stocul de acţiuni;
- Dreptul de a vota în adunarea generală a acţionarilor;
- Dreptul la a deţine anumite informaţii despre companie;
- Dreptul de a-i acţiona în justiţie pe manageri pentru o (presupusă) conduită incorectă;
- Anumite drepturi reziduale în cazul lichidării companiei.
Managerii au datoria de a conduce compania în interesul acţionarilor, având obligaţii specifice:
- Obligaţia de a acţiona în beneficiul companiei.
- Obligaţia de competenţă şi seriozitate.
- Obligaţia de diligenţă.
Între acţionari şi manageri se stabileşte pe baze contractuale, destul de imperfect definite, o relaţie de reprezentare: în calitate de „titulari”, acţionarii îi desemnează pe manageri în calitate de „agenţi” să acţioneze în interesul lor.
Rolul acţionarilor în conducerea corporaţiilor diferă semnificativ în spaţiul ţărilor capitaliste dezvoltate, în funcţie de coordonatele de bază ale modelului de capitalism pe care îl adoptă fiecare dintre ele. Teoreticienii disting, pe de o parte, modelul anglo-saxon, dominant în Statele Unite, Australia şi, în Europa, Marea Britanie şi Irlanda şi modelul european continental, pe de altă parte. Modelul anglo-saxon privilegiază bursa ca element central şi criteriu decisiv de ghidare a conducerii corporaţiilor. Majoritatea companiilor mari, aflate în proprietate publică, îşi găsesc sursele de capital pe pieţele bursiere, la care participă un foarte mare număr de mici acţionari, ceea ce face ca pachetele de acţiuni să fie foarte dispersate. Întrucât scopul urmărit de acţionari este maximizarea profiturilor pe termen scurt (dividente sau acţiuni vandabile la o valoare superioară celei de achiziţie), proprietatea se schimbă frecvent. Întrucât bursele reprezintă sursa lor cea mai importantă de capitalizare, corporaţiile sunt nevoite să îşi asume un grad ridicat de transparenţă şi de răspundere faţă de acţionari şi investitori. Factorii executivi sunt în schimb remuneraţi în funcţie de performanţa corporaţiei pe piaţa de capital. În cadrul acestui model, preocupările principale ale acţionarilor sunt legate de funcţionarea corectă a mecanismelor de piaţă şi de eficienţa strategiilor manageriale adaptate pieţei. Problemele morale tipice în acest context sunt insider trading sau manipularea bilanţurilor contabile. În mare, modelul anglo-saxon acordă acţionarilor un rol dominant, pornind de la premisa că aceştia sunt dacă nu singurii faţă de care managerii sunt răspunzători, în orice caz interesele lor precumpănesc în mod categoric faţă de interesele oricărui alt grup de stakeholders. În modelul european corporaţiile sunt integrate în reţele formate dintr-un mic număr de mari investitori, printre care băncile joacă un rol major. În cadrul acestor reţele de proprietari cu interese complementare, obiectivele centrale urmărite sunt conservarea pe termen lung a influenţei şi a puterii. În capitalizarea companiilor, nu atât piaţa, cât mai ales împrumuturile şi investiţiile bancare sunt sursele principale. Pe lângă interesele acţionarilor, creşterea sectorului de piaţă ocupat, păstrarea locurilor de muncă şi alte obiective ce nu urmăresc profitul nemijlocit sunt importante pentru proprietarii companiilor europene. Aspectul cel mai caracteristic al modelului european este faptul că alte categorii de participanţi joacă un rol important, câteodată la fel de important ca şi cel atribuit acţionarilor.
Dileme şi responsabilităţi etice ale acţionarilor
În ultimul deceniu au existat mai multe scandaluri mediatice privind moralitatea dubioasă sau incorectitudinea flagrantă a unor directori de corporaţii faţă de acţionari.
Pe de altă parte, creşterea puternică a numărului de mici investitori care joacă pe pieţele de capital a impus redefinirea conceptului de „acţionar” şi a responsabilităţilor pe care le implică statutul de investitor. Dat fiind numărul foarte mare de investitori, aceştia nu mai sunt proprietari în sensul deplin al cuvântului, având drepturi şi răspunderi limitate faţă de o entitate economică încorporată; cel mult, ei se pot considera membri ai grupului de investitori care deţin împreună proprietatea asupra firmei, delegând funcţiile executive unui grup de manageri, care conduc efectiv activităţile curente ale companiei.
Elementul cel mai important în reglementarea relaţiilor dintre acţionarii şi factorii executivi ai unei corporaţii îl constituie existenţa unei instanţe care supervizează şi controlează activitatea managementului, pentru a se asigura de faptul că aceasta serveşte interesele acţionarilor. De regulă, această instanţă este un consiliu director. Aplicând principiul politic al separării puterilor în domeniul economic, se ajunge la o structură duală de conducere a corporaţiilor. Pe de o parte, directorii executivi sunt responsabili de conducerea efectivă a activităţilor curente ale companiei. Pe de altă parte, directorii nonexecutivi au misiunea de a verifica dacă activitatea companiei serveşte în mod competent, eficient şi corect, sub aspect legal şi moral, interesele acţionarilor.
Principalele probleme etice în relaţia dintre acţionari şi manageri sunt, în cazul marilor corporaţii, următoarele:
- Sub influenţa crescândă a modelului anglo-american şi spre a se evita pe cât posibil conflictul de interese dintre manageri (interesaţi să obţină câştiguri cât mai mari) şi acţionari (interesaţi de creşterea valorii acţiunilor pe care le deţin) se recurge tot mai des la retribuirea directorilor executivi nu numai prin salarii, ci şi prin oferta unor stocuri de acţiuni, în ideea că astfel şi aceştia devin cât se poate de interesaţi de performanţa economică a firmei pe care o conduc, reflectată prin dinamica ascendentă a cotaţiilor la bursă. Numai că prin acest procedeu veniturile managerilor au explodat, fără ca opulenţa câştigurilor lor să fie justificată întotdeauna de o clară îmbunătăţire a performanţei economice a corporaţiei;
- Globalizarea influenţează şi „piaţa” funcţiilor executive, care tind să se alinieze nivelurilor celor mai ridicate de salarizare atinse pe plan mondial. La fel ca vedetele sportive, considerate (poate pe bună dreptate) a poseda nişte „talente” ieşite din comun, pe care cluburile se bat cu înverşunare, ceea ce a determinat o halucinantă spirală a salariilor şi primelor acestor „super staruri”, tot astfel se generalizează o concurenţă acerbă între marile corporaţii pentru achiziţionarea celor mai reputaţi manageri, socotindu-se (iarăşi poate pe bună dreptate) că aceştia au nişte „daruri” excepţionale, care le îngăduie să redreseze şi să conducă pe calea succesului corporaţiile pe care le preiau, ceea ce îi face pe acţionari să le ofere managerilor venituri astronomice;
- Scandalurile recente şi probabilitatea repetării lor în viitorul previzibil arată că acele consilii de supervizare nu reuşesc de fiecare dată să reprezinte, conform misiunii lor, interesele acţionarilor (sau ale altor categorii de stakeholders), lăsându-se manipulate sau corupte de directorii executivi, ceea ce nu este întotdeauna scos la iveală nici de experţii (la rândul lor extrem de bine remuneraţi) ai firmelor de audit financiar.
În concluzie, milioanele de mici investitori care se lasă atraşi de perspectiva unui câştig rapid şi substanţial prin speculaţii bursiere au de înfruntat şi anumite riscuri considerabile de a-şi pierde economiile şi investiţiile. Aceşti oameni sunt îndreptăţiţi să se considere înşelaţi în măsura în care li se propune un joc ale cărui reguli nu le sunt decât parţial dezvăluite, iar cele pe care le cunosc sunt de multe ori încălcate de către parteneri şi chiar de către arbitri. Cei care cumpără şi vând acţiuni ghidându-se numai după fluctuaţiile cotaţiilor bursiere nu doresc să îşi asume rolul de proprietari ai unei părţi din capitalul companiilor în care investesc, de multe ori neştiind mai nimic despre obiectul lor de activitate. Ei nu vor altceva decât să rişte, cu speranţa unui câştig rapid şi conştienţi de faptul că nu pot merge niciodată la sigur.
În opinia lui Stephen Young, „proprietarii şi investitorii sunt aceia care îşi riscă banii finanţând afaceri pentru a satisface nevoile clienţilor, aceia care pun în practică ideile valoroase, materializându-se în produse şi servicii, şi generând, astfel, bunăstare.
Principiile Caux Round Table formulează un set de responsabilităţi ale companiilor faţă de proprietari sau investitori:
- Să administrăm compania în mod profesionist şi sârguincios, asigurând un randament corect şi competitiv al investiţiilor realizate de către proprietari. Aceasta nu presupune obţinerea profitului cu orice preţ. Iar obţinerea în termen scurt a unor profituri extraordinar de mari poate afecta firma pe termen lung. Managerii trebuie să evite risipirea banilor proprietarilor prin pierderi sau obţinerea unor profituri scăzute. Dacă salariile şi sporurile managerilor sunt excesiv de mari faţă de venitul proprietarilor sau acţionarilor, raportul este unul dezechilibrat. Iar dacă sunt în joc interesele acţionarilor, managerii trebuie să respecte Regula de aur: să procedeze cu bunurile altora cum ar proceda cu ale sale. Managementul afacerilor trebuie să fie unul profesional şi responsabil. Lăcomia managerilor a ruinat multe companii de succes.
- A păstra, proteja şi sporii capitalul investit de proprietari sau investitori.
- Să aducem la cunoştinţa proprietarilor sau investitorilor informaţiile semnificative din punct de vedere legal şi concurenţial.
- Să ţinem seama de nemulţumirile proprietarilor sau investitorilor şi să respectăm cerinţele, sugestiile şi deciziile oficiale ale acestora.
Fuziuni, achiziţii, privatizări
În economia de piaţă actuală corporaţiile sunt extrem de dinamice sub aspectul structurii, mărimii sau a obiectului lor de activitate. Fie prin negocieri, fie prin mecanismul bursei, un mare număr de companii din aceeaşi ţară sau din ţări diferite fuzionează ori achiziţionează alte corporaţii, pe care le „înghit”. Rezultatul acestor mergers şi acquisitions este formarea unor conglomerate de proporţii impresionante. Şi în aceste procese de creştere a corporaţiilor se conturează un conflict de interese între manageri şi acţionari. Primii urmăresc să se afle la cârma unor companii de cât mai mari dimensiuni, cu cifre de afaceri şi profituri uriaşe, din care ei îşi asigură o parte consistentă. Pe de altă parte, acţionarii sunt interesaţi de creşterea cotaţiei stocurilor pe care le deţin, ceea ce nu rezultă neapărat în urma acestor fuziuni şi achiziţii; de multe ori şi cel puţin temporar efectul este contrar.
Cele mai sensibile probleme etice le ridică achiziţiile ostile – hostile takeovers: un investitor sau un grup de investitori urmăresc să cumpere pachetul majoritar de acţiuni ale unei corporaţii, de multe ori fără ştiinţa consiliului de administraţie al companiei ţintă şi întotdeauna fără voia acestuia. Principalele argumente pro şi contra sunt următoarele. Pe de o parte, se spune că aceste achiziţii ostile nu lovesc interesele acţionarilor, de vreme ce aceştia îşi vând acţiunile noilor pretendenţi la supremaţie de bună voie; dacă ar avea ceva de pierdut, nu i-ar putea obliga nimeni să le vândă. Pe de altă parte, ce se întâmplă cu ceilalţi acţionari, care nu vor să-şi vândă stocurile? Dacă noii acţionari majoritari vor să modifice statutul corporaţiei, urmărind, de exemplu, să o fragmenteze în mai multe companii şi să vândă o parte din active, atunci preluarea ostilă poate să contravină dreptului de proprietate al celorlalţi acţionari.
Un subiect mai familiar nouă, în prezent, este privatizarea după metoda MBO, în care managerii unei firme caută să cumpere acţiunile firmei, în totalitate sau cel puţin pachetul majoritar, care să-i transforme în acţionari principali.
Orice echipă managerială deţine un avantaj inerent faţă de orice ofertant din afara firmei scoase la licitaţie, datorită faptului că are acces nelimitat la conturile firmei şi la orice informaţie sensibilă, în vreme ce acţionarii sau ofertanţii din exterior dispun de o informaţie minimă. Se poate pune întrebarea dacă orice tip de MBO este justificabilă din punct de vedere etic. Cum ar putea directorii unei companii să acţioneze în acelaşi timp atât în interesul acţionarilor, cât şi în propriul lor interes? Dacă pretind că le-ar putea oferi acţionarilor o valoare mai mare cumpărându-le acţiunile decât administrând corporaţia în interesul lor, atunci rezultă prin definiţie că nu-şi fac treaba de manageri cum se cuvine.
No comments:
Post a Comment