Morala reprezintă ansamblul normelor de convieţuire, de comportament a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate, şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. „Termenul de morală (provenit din latinescul mos, mores – obicei) desemnează un anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate.” „Morala reprezintă astfel totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, normelor, regulilor determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, societate), în funcţie de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţa şi pe opinia publică.”
Morala poate fi priviră atât în sens larg, cât şi în sens îngust. „În sens mai larg, de asemenea, morala cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa morală şi individuală, calităţile şi defectele morale, judecăţile şi sentimentele morale, valorile morale etc.”
Etica însă este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială. Etica este teoria despre morală. Ea presupune reflectarea asupra unor principii generale de comportament şi asupra comportamentului pe care ar trebui să îl adopte o persoană în anumite situaţii din perspectiva acestor principii. Morala are o semnificativă componentă emoţională. Etica însă presupune mai multă detaşare, raţionalism.
Etimologic, cuvântul morală provine din adjectivul latin „mos-moris”, care înseamnă moravuri, sau din grecescul „moralis”, adică Ethos. În limba română a fost preluat mai întâi cuvântul moral (morală) din limba latină, şi numai mai târziu l-a primit sub formă de etic (etică), din limba greacă. Morala este obiectul de studiu al eticii.
Morala este totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi relaţiile dintre indivizi, dar şi dintre indivizi şi societate. Atât comportamentul, cât relaţiile sunt evaluate în funcţie de următoarele categorii: bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate. Morala este un ansamblu de norme de convieţuire a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. Morala este o parte importantă a vieţii umane, ce se bazează pe o componentă normativă. Noi ne punem foarte des întrebări legate de morală, avem anumite dileme în legătură cu comportamentul nostru şi cu relaţiile noastre cu alţii.
Principala deosebire dintre morală şi etică este faptul că morala constituie un fenomen real, o entitate a ontologiei sociale, „un ansamblu de reguli şi norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puţin universal – ce ţine de comportamentul cotidian, de viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane”, iar etica este o ştiinţă, ce studiază morala.
Se poate conchide astfel că „morala se referă la comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (de bine, şi rău, drep-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul a tot ceea ce întră în această arie a valorilor şi normelor morale în acţiune” .
Morala şi religia. Chiar dacă morala şi religia au anumite lucruri în comun, ele se deosebesc, în multe privinţe. În cadrul religiei se consideră că Dumnezeu este primă cauză, inclusiv a actelor morale. Deci el este sursa supremă a reglementărilor morale. Şi chiar perceptele morale sunt porunci dumnezeieşti revelate. Şi dacă ateiştii încearcă să caute anumite argumente, raţiuni pentru perceptele morale, atunci credincioşii acceptă, trebuie să accepte morala religioasă fără să le caute. Ei sunt datori să creadă, nu să se gândească şi să investigheze. Dacă în centrul moralei laice se află omul, comunitatea umană, atunci în centrul celei religioase se află Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni contemporano respectă regulile morale (dacă în general o face) pentru binele său, a comunităţii, pentru fericirea de aici. Iar credinciosul, de exemplu, creştinul, pentru a obţine mântuirea, pentru a obţine fericirea veşnică în viaţa de apoi.
În societăţile moderne şi postmoderne care sunt secularizate, în care biserica este separată de instituţiile laice, societăţi care sunt eterogene din perspectivă religioasă, se pune accent pe elaborarea codurilor etice ale instituţiilor şi organizaţiilor aparte. Oamenii din societăţile moderne şi postmoderne trebuie să coexiste în comunităţi, organizaţii, chiar dacă aparţin credinţelor religioase diferite. Morala religioasă are dreptul la existenţă. Însă ea însă, nu poate să funcţioneze eficient în profesii, în viaţa politică, în cadrul diferitor instituţii sociale.
În viaţa socială, publică, morala religioasă trebuie să fie înlocuită printr-o morală raţională. Nu poţi să insişti pe faza: Budha cere acest lucru cu un ateist sau creştin. Mai mult, normele morale religioase depind de valoarea principală a fiecărei religii, cum ar fi iubirea pentru creştinism, dreptatea pentru iudaism, supunerea pentru islam sau eliminarea suferinţei pentru budism.
În general, normele morale sunt destul de convenţionale şi de relative. De ce nu am putea să umblăm prin oraş în costume de baie din momentul ce ne-am văzut unul pe altul pe plajă în ele? Sau: în cazul când femeile din Franţa pot să poarte o fustă mai sus de genunchi, de ce nu ar putea să poarte una ca atare şi femeile din Pakistan?
Morala se axează pe o componentă normativă. Adică, ea ne arată ce fel de acţiuni, de comportament anume într-o comunitate constituie o normă şi care sunt o abatere de la aceasta. Pentru a exprima cerinţe ca atare, se utilizează aşa cuvinte şi expresii ca: „trebuie”, „nu trebuie”. Normele pot să conţină interdicţii, permisiuni sau obligaţii.
Normele pot să aibă forma unui imperativ categoric, arătând ce trebuie să se facă întotdeauna, sau ceea ce nu trebuie să se facă. Alte norme reprezintă imperative ipotetice, arătând ce este dezirabil, ce ar trebui să se facă sau nu în anumite situaţii concrete.
Toţi oamenii din societare, mai ales din societăţile contemporane, sunt egali în faţa normelor morale, la fel cum sunt egali în faţa legii. Pentru aceasta, normele trebuie să fie clare pentru toţi.
Etica în afaceri se referă la acel echilibru care ar trebui găsit între performanţele economice si cele sociale ale firmei.
Noţiunea economie provine din limba greacă – de la οίκος [oikos] – casă şi νομος [nomos] – conducere. Economia este o ştiinţă socială ce studiază producţia şi desfacerea, comerţul şi consumul de bunuri şi servicii. „Economia este studiul utilizării şi distribuirii resurselor rare.” Afacerea reprezintă activităţile desfăşurate – în diferite forme de organizare juridică – care iniţiază, dezvoltă pe risc propriu obiective bine definite aducătoare de câştig.
Se poate afirma că „activitatea economică este, prin excelenţă, o activitate umană, care se încadrează între două limite extreme. Pe de o parte, trebuinţele pe care le impune viaţa indivizilor şi a societăţii, iar, pe de altă parte, posibilităţile de a satisface aceste trebuinţe în funcţie de resursele existente şi priceperea folosirii lor.” Din aceste considerente, se poate spune că „activitatea economică s-a impus ca una dintre cele mai importante activităţi umane de care depinde progresul general, material şi spiritual, al indivizilor şi al societăţii.” „Activitatea economică, deci, se desfăşoară de către oameni, pentru oameni, iar raţionalitatea ei constă în stabilirea unui raport optim dintre resurse şi nevoi, a unui raport de subordonare a mijloacelor pe care oamenii le pot folosi în activitatea lor, în vederea scopului major urmărit, care este consumul.”
Cum s-a menţionat şi mai sus, etica economică este un domeniu de studiu aplicativ al eticii. Acesta se preocupă de determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor. În centrul atenţiei sale se află atitudinea, conduita corectă şi onestă a unei firme faţă de angajaţi, clienţi, comunitatea în care acţionează, investitori, acţionari, furnizori.
Acea întreprindere, firmă, organizaţie, care activează în conformitate cu principiile etice, se preocupă de calitatea produsului sau serviciului, de siguranţa muncii, de practici corecte de recrutare a personalului, de practici corecte de marketing, de modul în care se utilizează informaţia confidenţială, de implicarea în problemele comunităţii în care operează firma, ş.a.
Lumea afacerilor este preocupată de mult timp de comportamentul moral. În Grecia antică au existat preocupări atât pentru teoria economică, cât şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. Aristotel făcea distincţia între oeconomica , gospodărire privată, cu scopuri familiare şi hremastica, schimburi economice a căror scop este profitul. Şi dacă pentru oeconomică se presupunea existenţa unui fundal etic, apoi hremastica o singură dimensiune: cea a profitului, ea fiind o ocupaţie pur egoistă.
Activitatea cămătărească, care nu este bine privită de către creştinism, au fost privite ca ocupaţii lipsite de dimensiune morală, cu utilitate pur economică. În morala creştină negustorii erau priviţi ca lipsiţi de respectabilitate, cu îndeletniciri neonorabile. Această viziune creştină se baza pe istoria din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu.
Societatea capitalistă în dezvoltare a generat apariţia unor acte normative: Legea Sherman Antitrust (1876), primul cod de etică îndreptat împotriva abuzurilor etice ale celor implicaţi în afaceri; Wembley Code of Etichs (1924); Consumer Bill of Right promovată de J. F. Kennedy în 1962, prin care guvernul american se arată pregătit pentru a fi garantul corectitudinii afacerilor faţă de consumatori.
În secolul XVIII au loc transformări în credinţele filosofice, iar intereselor economice încep să fie văzute ca fiind morale. Se produce urbanizarea, se dezvoltă vertiginos tehnologia, privatizarea, industrializarea, dezvoltarea nevoilor şi a consumului. Apare necesitate reglementării etice a afacerilor.
O afacere, condusă conform normelor morale, trebuie să se fundamenteze pe un set de principii, cum ar fi: obiectivitatea; eliminarea conflictelor de interese şi a influenţelor externe în realizarea unor oportunităţi; competenţă; conştiinciozitate; confidenţialitatea informaţiilor; servicii în concordanţă cu standardele tehnice şi profesionale.
Morala poate fi priviră atât în sens larg, cât şi în sens îngust. „În sens mai larg, de asemenea, morala cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa morală şi individuală, calităţile şi defectele morale, judecăţile şi sentimentele morale, valorile morale etc.”
Etica însă este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială. Etica este teoria despre morală. Ea presupune reflectarea asupra unor principii generale de comportament şi asupra comportamentului pe care ar trebui să îl adopte o persoană în anumite situaţii din perspectiva acestor principii. Morala are o semnificativă componentă emoţională. Etica însă presupune mai multă detaşare, raţionalism.
Etimologic, cuvântul morală provine din adjectivul latin „mos-moris”, care înseamnă moravuri, sau din grecescul „moralis”, adică Ethos. În limba română a fost preluat mai întâi cuvântul moral (morală) din limba latină, şi numai mai târziu l-a primit sub formă de etic (etică), din limba greacă. Morala este obiectul de studiu al eticii.
Morala este totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi relaţiile dintre indivizi, dar şi dintre indivizi şi societate. Atât comportamentul, cât relaţiile sunt evaluate în funcţie de următoarele categorii: bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate. Morala este un ansamblu de norme de convieţuire a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. Morala este o parte importantă a vieţii umane, ce se bazează pe o componentă normativă. Noi ne punem foarte des întrebări legate de morală, avem anumite dileme în legătură cu comportamentul nostru şi cu relaţiile noastre cu alţii.
Principala deosebire dintre morală şi etică este faptul că morala constituie un fenomen real, o entitate a ontologiei sociale, „un ansamblu de reguli şi norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puţin universal – ce ţine de comportamentul cotidian, de viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane”, iar etica este o ştiinţă, ce studiază morala.
Se poate conchide astfel că „morala se referă la comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (de bine, şi rău, drep-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul a tot ceea ce întră în această arie a valorilor şi normelor morale în acţiune” .
Morala şi religia. Chiar dacă morala şi religia au anumite lucruri în comun, ele se deosebesc, în multe privinţe. În cadrul religiei se consideră că Dumnezeu este primă cauză, inclusiv a actelor morale. Deci el este sursa supremă a reglementărilor morale. Şi chiar perceptele morale sunt porunci dumnezeieşti revelate. Şi dacă ateiştii încearcă să caute anumite argumente, raţiuni pentru perceptele morale, atunci credincioşii acceptă, trebuie să accepte morala religioasă fără să le caute. Ei sunt datori să creadă, nu să se gândească şi să investigheze. Dacă în centrul moralei laice se află omul, comunitatea umană, atunci în centrul celei religioase se află Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni contemporano respectă regulile morale (dacă în general o face) pentru binele său, a comunităţii, pentru fericirea de aici. Iar credinciosul, de exemplu, creştinul, pentru a obţine mântuirea, pentru a obţine fericirea veşnică în viaţa de apoi.
În societăţile moderne şi postmoderne care sunt secularizate, în care biserica este separată de instituţiile laice, societăţi care sunt eterogene din perspectivă religioasă, se pune accent pe elaborarea codurilor etice ale instituţiilor şi organizaţiilor aparte. Oamenii din societăţile moderne şi postmoderne trebuie să coexiste în comunităţi, organizaţii, chiar dacă aparţin credinţelor religioase diferite. Morala religioasă are dreptul la existenţă. Însă ea însă, nu poate să funcţioneze eficient în profesii, în viaţa politică, în cadrul diferitor instituţii sociale.
În viaţa socială, publică, morala religioasă trebuie să fie înlocuită printr-o morală raţională. Nu poţi să insişti pe faza: Budha cere acest lucru cu un ateist sau creştin. Mai mult, normele morale religioase depind de valoarea principală a fiecărei religii, cum ar fi iubirea pentru creştinism, dreptatea pentru iudaism, supunerea pentru islam sau eliminarea suferinţei pentru budism.
În general, normele morale sunt destul de convenţionale şi de relative. De ce nu am putea să umblăm prin oraş în costume de baie din momentul ce ne-am văzut unul pe altul pe plajă în ele? Sau: în cazul când femeile din Franţa pot să poarte o fustă mai sus de genunchi, de ce nu ar putea să poarte una ca atare şi femeile din Pakistan?
Morala se axează pe o componentă normativă. Adică, ea ne arată ce fel de acţiuni, de comportament anume într-o comunitate constituie o normă şi care sunt o abatere de la aceasta. Pentru a exprima cerinţe ca atare, se utilizează aşa cuvinte şi expresii ca: „trebuie”, „nu trebuie”. Normele pot să conţină interdicţii, permisiuni sau obligaţii.
Normele pot să aibă forma unui imperativ categoric, arătând ce trebuie să se facă întotdeauna, sau ceea ce nu trebuie să se facă. Alte norme reprezintă imperative ipotetice, arătând ce este dezirabil, ce ar trebui să se facă sau nu în anumite situaţii concrete.
Toţi oamenii din societare, mai ales din societăţile contemporane, sunt egali în faţa normelor morale, la fel cum sunt egali în faţa legii. Pentru aceasta, normele trebuie să fie clare pentru toţi.
Etica în afaceri se referă la acel echilibru care ar trebui găsit între performanţele economice si cele sociale ale firmei.
Noţiunea economie provine din limba greacă – de la οίκος [oikos] – casă şi νομος [nomos] – conducere. Economia este o ştiinţă socială ce studiază producţia şi desfacerea, comerţul şi consumul de bunuri şi servicii. „Economia este studiul utilizării şi distribuirii resurselor rare.” Afacerea reprezintă activităţile desfăşurate – în diferite forme de organizare juridică – care iniţiază, dezvoltă pe risc propriu obiective bine definite aducătoare de câştig.
Se poate afirma că „activitatea economică este, prin excelenţă, o activitate umană, care se încadrează între două limite extreme. Pe de o parte, trebuinţele pe care le impune viaţa indivizilor şi a societăţii, iar, pe de altă parte, posibilităţile de a satisface aceste trebuinţe în funcţie de resursele existente şi priceperea folosirii lor.” Din aceste considerente, se poate spune că „activitatea economică s-a impus ca una dintre cele mai importante activităţi umane de care depinde progresul general, material şi spiritual, al indivizilor şi al societăţii.” „Activitatea economică, deci, se desfăşoară de către oameni, pentru oameni, iar raţionalitatea ei constă în stabilirea unui raport optim dintre resurse şi nevoi, a unui raport de subordonare a mijloacelor pe care oamenii le pot folosi în activitatea lor, în vederea scopului major urmărit, care este consumul.”
Cum s-a menţionat şi mai sus, etica economică este un domeniu de studiu aplicativ al eticii. Acesta se preocupă de determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor. În centrul atenţiei sale se află atitudinea, conduita corectă şi onestă a unei firme faţă de angajaţi, clienţi, comunitatea în care acţionează, investitori, acţionari, furnizori.
Acea întreprindere, firmă, organizaţie, care activează în conformitate cu principiile etice, se preocupă de calitatea produsului sau serviciului, de siguranţa muncii, de practici corecte de recrutare a personalului, de practici corecte de marketing, de modul în care se utilizează informaţia confidenţială, de implicarea în problemele comunităţii în care operează firma, ş.a.
Lumea afacerilor este preocupată de mult timp de comportamentul moral. În Grecia antică au existat preocupări atât pentru teoria economică, cât şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. Aristotel făcea distincţia între oeconomica , gospodărire privată, cu scopuri familiare şi hremastica, schimburi economice a căror scop este profitul. Şi dacă pentru oeconomică se presupunea existenţa unui fundal etic, apoi hremastica o singură dimensiune: cea a profitului, ea fiind o ocupaţie pur egoistă.
Activitatea cămătărească, care nu este bine privită de către creştinism, au fost privite ca ocupaţii lipsite de dimensiune morală, cu utilitate pur economică. În morala creştină negustorii erau priviţi ca lipsiţi de respectabilitate, cu îndeletniciri neonorabile. Această viziune creştină se baza pe istoria din Noul Testament despre alungarea negustorilor din Templu.
Societatea capitalistă în dezvoltare a generat apariţia unor acte normative: Legea Sherman Antitrust (1876), primul cod de etică îndreptat împotriva abuzurilor etice ale celor implicaţi în afaceri; Wembley Code of Etichs (1924); Consumer Bill of Right promovată de J. F. Kennedy în 1962, prin care guvernul american se arată pregătit pentru a fi garantul corectitudinii afacerilor faţă de consumatori.
În secolul XVIII au loc transformări în credinţele filosofice, iar intereselor economice încep să fie văzute ca fiind morale. Se produce urbanizarea, se dezvoltă vertiginos tehnologia, privatizarea, industrializarea, dezvoltarea nevoilor şi a consumului. Apare necesitate reglementării etice a afacerilor.
O afacere, condusă conform normelor morale, trebuie să se fundamenteze pe un set de principii, cum ar fi: obiectivitatea; eliminarea conflictelor de interese şi a influenţelor externe în realizarea unor oportunităţi; competenţă; conştiinciozitate; confidenţialitatea informaţiilor; servicii în concordanţă cu standardele tehnice şi profesionale.
No comments:
Post a Comment