Dimensiunile etice ale relaţiilor dintre angajatori şi angajaţi complexe sensibile. Angajarea, obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă, este una dintre cele mai importante relaţii sociale. Cei care lucrează ca salariaţi pentru a-şi câştiga traiul îşi petrec jumătate din viaţă la serviciu, iar cei care nu au un loc de muncă se simt privaţi de un drept fundamental.
Se poate afirma, pe bună dreptate că „angajaţii reprezintă, în cadrul companiilor, grupul cointeresat cu gradul de fluctuaţie cel mai semnificativ.” Stephen Young consideră că „deşi capitalul uman poate fi cumpărat, întregul său potenţial e pus în valoare doar prin grija şi respectul faţă de angajaţi. Angajaţii desconsideraţi vor avea o performanţă scăzută în muncă.”
Este cunoscută teoria managementului calităţii totale, elaborată de către W. Edward Deming (1900-1993, profesor american). În viziunea sa, valoarea financiară a unei companii creşte, dacă aceasta dispune de o forţă de muncă motivată şi loială. Îmbunătăţirea calităţii, care este necesară pentru a creşte profirul întreprinderii presupune un angajament personal al lucrătorilor faţă de performanţa muncii prestate.
Ca şi acţionarii, angajaţii joacă un rol aparte printre celelalte categorii de stakeholders, întrucât sunt direct integraţi în activitatea firmei. În vreme ce acţionarii „posedă” nominal toate bunurile materiale şi imateriale ale firmei, angajaţii „constituie” efectiv o corporaţie. Ei sunt cel mai important factor productiv sau cea mai semnificativă „resursă” a corporaţiei; ei reprezintă compania faţă de ceilalţi participanţi şi acţionează în numele companiei faţă de aceştia. Această contribuţie esenţială, precum şi faptul că sunt evident afectaţi de succesul sau eşecul companiei la care lucrează, le conferă angajaţilor un rol de stakeholders cu drepturi aparte.
În principiu, relaţiile dintre companie şi angajat sunt reglementate de prevederile unui contract legal de muncă. Din acest punct de vedere, ţările europene au o îndelungată tradiţie de luptă sindicală şi politică, soldată cu o legislaţie foarte solidă şi minuţioasă, menită să asigure protecţia drepturilor salariaţilor. De multe ori însă contractele legale nu prevăd toate aspectele relaţiei dintre angajat şi angajator. Dacă termenii contractuali sunt relativ clari în cazul unui muncitor manual ce este afiliat la un sindicat important, obligaţiile de serviciu ale unui manager sau ale unui angajat de înaltă calificare nu sunt. Sarcinile şi responsabilităţile specifice, programul de lucru, locaţia şi mijloacele de transport pot să nu fie specificate în contract.
Chiar şi atunci când termenii contractuali sunt suficient de clari, rămâne deschisă întrebarea dacă firma şi angajaţii săi au nişte datorii morale reciproce, dincolo de cele contractuale. De exemplu, contractul de muncă este un acord privind un schimb de bani contra muncă, dar se consideră adesea că o companie are nu numai obligaţia de a-şi plăti salariaţii pentru munca prestată, ci şi răspunderea de a le asigura, dacă este posibil, păstrarea locurilor de muncă. Într-o măsură sau alta, în funcţie de legislaţia fiecărui stat, această obligaţie este susţinută de anumite reglementări legale, ce limitează drepturile unei firme de a-şi concedia discreţionar salariaţii, obligând companiile să suporte plăţi compensatorii pentru cei disponibilizaţi. Cu toate acestea, nu există nici o obligaţie legală a companiilor de a-şi conduce afacerile astfel încât să reducă pe cât este posibil şansele de concediere a salariaţilor de pe statele lor de plată.
Au însă companiile private vreo obligaţie morală din acest punct de vedere? Majoritatea angajaţilor susţin că da. În schimb, atitudinea întreprinzătorilor privaţi depinde foarte mult de cultura corporatistă în care îşi desfăşoară activitatea.
De problemele angajaţilor se ocupă, de la un timp încoace, aşa-numitele departamente de „resurse umane”. Expresia este cât se poate de grăitoare: oamenii care lucrează la o firmă sunt prin definiţie încadraţi la capitolul resurse, alături de capital, materii prime, tehnologie, know-how etc. Priviţi ca atare, angajaţii sunt supuşi unui management strict raţional, urmărind să minimizeze costurile şi să maximizeze eficienţa „resursei”. Cu toate acestea, managementul „resurselor umane” implică mai mult decât simpla aplicare a unor criterii strict economice. Fiinţele umane din cadrul unei companii sunt, fireşte, nişte mijloace utilizate pentru exercitarea anumitor funcţii. Din punct de vedere etic, oamenii nu pot fi trataţi numai ca nişte mijloace, iar această restricţie este esenţială în perspectiva eticii afacerilor. Tratarea persoanelor ca valori intrinseci şi nu doar ca nişte piese ale unui angrenaj economic impersonal evocă filosofia morală kantiană. Pornind de la imperativul categoric, care ne cere să putem fi de acord cu universalizarea principiului nostru de acţiune fără să ne contrazicem, ajungem foarte uşor la necesitatea de a-i trata pe oameni cu respect. În fond, fiecare dintre noi doreşte şi pretinde să fie tratat cu respect, ca scop în sine şi nu ca un simplu mijloc de îmbogăţire de care se folosesc alţii.
Pe lângă orice consideraţii pur morale, privind datoria angajatorilor de a-şi trata angajaţii ca pe nişte fiinţe umane, având o valoare intrinsecă, chiar dintr-un punct de vedere pragmatic şi interesat, într-o economie de piaţă modernă şi competitivă investiţia în forţa de muncă este cea mai profitabilă.
Se poate afirma, pe bună dreptate că „angajaţii reprezintă, în cadrul companiilor, grupul cointeresat cu gradul de fluctuaţie cel mai semnificativ.” Stephen Young consideră că „deşi capitalul uman poate fi cumpărat, întregul său potenţial e pus în valoare doar prin grija şi respectul faţă de angajaţi. Angajaţii desconsideraţi vor avea o performanţă scăzută în muncă.”
Este cunoscută teoria managementului calităţii totale, elaborată de către W. Edward Deming (1900-1993, profesor american). În viziunea sa, valoarea financiară a unei companii creşte, dacă aceasta dispune de o forţă de muncă motivată şi loială. Îmbunătăţirea calităţii, care este necesară pentru a creşte profirul întreprinderii presupune un angajament personal al lucrătorilor faţă de performanţa muncii prestate.
Ca şi acţionarii, angajaţii joacă un rol aparte printre celelalte categorii de stakeholders, întrucât sunt direct integraţi în activitatea firmei. În vreme ce acţionarii „posedă” nominal toate bunurile materiale şi imateriale ale firmei, angajaţii „constituie” efectiv o corporaţie. Ei sunt cel mai important factor productiv sau cea mai semnificativă „resursă” a corporaţiei; ei reprezintă compania faţă de ceilalţi participanţi şi acţionează în numele companiei faţă de aceştia. Această contribuţie esenţială, precum şi faptul că sunt evident afectaţi de succesul sau eşecul companiei la care lucrează, le conferă angajaţilor un rol de stakeholders cu drepturi aparte.
În principiu, relaţiile dintre companie şi angajat sunt reglementate de prevederile unui contract legal de muncă. Din acest punct de vedere, ţările europene au o îndelungată tradiţie de luptă sindicală şi politică, soldată cu o legislaţie foarte solidă şi minuţioasă, menită să asigure protecţia drepturilor salariaţilor. De multe ori însă contractele legale nu prevăd toate aspectele relaţiei dintre angajat şi angajator. Dacă termenii contractuali sunt relativ clari în cazul unui muncitor manual ce este afiliat la un sindicat important, obligaţiile de serviciu ale unui manager sau ale unui angajat de înaltă calificare nu sunt. Sarcinile şi responsabilităţile specifice, programul de lucru, locaţia şi mijloacele de transport pot să nu fie specificate în contract.
Chiar şi atunci când termenii contractuali sunt suficient de clari, rămâne deschisă întrebarea dacă firma şi angajaţii săi au nişte datorii morale reciproce, dincolo de cele contractuale. De exemplu, contractul de muncă este un acord privind un schimb de bani contra muncă, dar se consideră adesea că o companie are nu numai obligaţia de a-şi plăti salariaţii pentru munca prestată, ci şi răspunderea de a le asigura, dacă este posibil, păstrarea locurilor de muncă. Într-o măsură sau alta, în funcţie de legislaţia fiecărui stat, această obligaţie este susţinută de anumite reglementări legale, ce limitează drepturile unei firme de a-şi concedia discreţionar salariaţii, obligând companiile să suporte plăţi compensatorii pentru cei disponibilizaţi. Cu toate acestea, nu există nici o obligaţie legală a companiilor de a-şi conduce afacerile astfel încât să reducă pe cât este posibil şansele de concediere a salariaţilor de pe statele lor de plată.
Au însă companiile private vreo obligaţie morală din acest punct de vedere? Majoritatea angajaţilor susţin că da. În schimb, atitudinea întreprinzătorilor privaţi depinde foarte mult de cultura corporatistă în care îşi desfăşoară activitatea.
De problemele angajaţilor se ocupă, de la un timp încoace, aşa-numitele departamente de „resurse umane”. Expresia este cât se poate de grăitoare: oamenii care lucrează la o firmă sunt prin definiţie încadraţi la capitolul resurse, alături de capital, materii prime, tehnologie, know-how etc. Priviţi ca atare, angajaţii sunt supuşi unui management strict raţional, urmărind să minimizeze costurile şi să maximizeze eficienţa „resursei”. Cu toate acestea, managementul „resurselor umane” implică mai mult decât simpla aplicare a unor criterii strict economice. Fiinţele umane din cadrul unei companii sunt, fireşte, nişte mijloace utilizate pentru exercitarea anumitor funcţii. Din punct de vedere etic, oamenii nu pot fi trataţi numai ca nişte mijloace, iar această restricţie este esenţială în perspectiva eticii afacerilor. Tratarea persoanelor ca valori intrinseci şi nu doar ca nişte piese ale unui angrenaj economic impersonal evocă filosofia morală kantiană. Pornind de la imperativul categoric, care ne cere să putem fi de acord cu universalizarea principiului nostru de acţiune fără să ne contrazicem, ajungem foarte uşor la necesitatea de a-i trata pe oameni cu respect. În fond, fiecare dintre noi doreşte şi pretinde să fie tratat cu respect, ca scop în sine şi nu ca un simplu mijloc de îmbogăţire de care se folosesc alţii.
Pe lângă orice consideraţii pur morale, privind datoria angajatorilor de a-şi trata angajaţii ca pe nişte fiinţe umane, având o valoare intrinsecă, chiar dintr-un punct de vedere pragmatic şi interesat, într-o economie de piaţă modernă şi competitivă investiţia în forţa de muncă este cea mai profitabilă.
No comments:
Post a Comment