Obiectul de studiu al eticii economice

Noţiunea „etica” provine de la cuvântul grecesc ethos, ceea ce înseamnă obicei, caracter, datină. Aristotel utiliza termenul ethike cu semnificaţie de ştiinţa cunoaşterii. Grecii mai foloseau şi cuvântul ethicos, cu sensul „din sau pentru morală” în contextul discuţiilor despre principiile comportamentului uman. Astfel, noţiunea etică provine  limba greacă, de la cuvântul ethos, iar noţiunea morală – de la cuvântul latin mores.

La dezvoltarea eticii au contribuit mai mulţi gânditori - filosofi, politologi, sociologi, psihologi, care au creat principalele doctrine morale. Meritul apariţiei eticii îi aparţine lui Socrate (470-399). Se consideră că etica apare în cultura europeană în momentul în care Socrate orientează mirarea filosofică de la problemele naturii, ale universului către legile fundamentale ale condiţiei umane. Socrate nu şi-a lăsat învăţătura scrisă, în schimb Platon (427-347) este primul care scrie despre valorile supreme ale vieţii morale. Dar în calitate de ştiinţă, etica se constituie de la Aristotel (384-322). În „Etica Nicomahică” Aristotel susţinea că obiectul eticii este studiul binelui sau al virtuţii, arătând că binele este scopul suprem. Acest bine este scopul absolut, spre care tinde totul, dar nu un bine abstract, transcendental pe care îl întâlnim în şcoala platoniciană, ci un bine realizabil în practică, un bine accesibil omului.

Mai târziu Machiavelli (1469-1527), în „Principele” a susţinut tirania şi despotismul unor conducători, afirmând că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiţionale: „Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” El considera că un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere şi să se supună doar regulilor care duc spre succes în acţiunile politice, iar în conducerea statului dictează interesele şi forţa, şi nu considerentele morale.

A contribuit la dezvoltarea eticii şi de Baruch (Benedictus) Spinoza de Spinoza (1632, Amsterdam - 1677, Haga), care în „Etica” vorbeşte despre Dumnezeu, despre natura şi originea sufletului, despre originea şi natura afectelor, despre sclavia şi libertatea omului. Lui Spinoza îi aparţine meritul de a defini omenia, binele, răul, ura, mândria, îngâmfarea, invidia, umilinţa, frica, lăcomia, ambiţia.

Un aport considerabil pentru dezvoltarea eticii este adus de către Kant (1724-1804). În lucrările „Fundamentarea metafizicii moravurilor” şi „Critica raţiunii practice” Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea, că raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Kant formulează principiul „imperativului categoric”, considerat ca fundament al moralei: „Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală”. El înaintează o regulă de aur a deontologiei, care este următoarea: „nu trata o altă persoană aşa cum nu ai dori să fii tratat tu însuţi”. Etica lui Kant este o etică a datoriilor raţionale. Anume raţiunea trebuie să domine dorinţa, iar actul moral se sprijină pe principiile şi normele morale.

Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul normelor şi imperativelor morale, a unor acte şi fapte omeneşti. Ea este ştiinţa comportamentului, a moravurilor, o teorie asupra moralei. Etica caută răspuns la întrebări de genul: „Ce este binele?”, „Ce este răul?”, „Ce este corect?” „Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drept, corect, onest)?”, „Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi?”, „Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?”. Ea încearcă să stabilească izvoarele moralei, a expune faptele morale, a analiza simţul etic şi conştiinţa morală, a contura idealul moral, a separa binele de rău, etc.

Etica ca ştiinţă nu are de a face cu adevărul în ultima instanţă, ea reprezintă mai degrabă cercetarea poziţiilor diferite faţă de problemele ce presupun o alegere morală.

Etica este ştiinţa comportamentului, având în centrul atenţiei sale morala, moravurile. Ea constituie un studiu teoretic al principiilor care guvernează comportamentul, relaţiile umane şi problemele practice ale acestora.

Etica ca ştiinţă expune aspectele teoretice ale moralei, dar şi constituie un ghid practic, real, pentru îmbunătăţirea vieţii morale a societăţii. Chiar dacă unii consideră că etica nu are utilitate deoarece aceasta are un caracter normativ vizând conduita oamenilor, neputându-i influenţa, în mod real la un comportament real, totuşi etica are ca scop ajutorul oamenilor şi a organizaţiilor în greaua acţiune de a decide ce este mai bine să facă, care criterii să aleagă şi care sunt motivaţiile morale în acţiunile lor.

Etica generală este alcătuită din trei domenii sau nivele:  

1. eticile de gradul I sau etica valoric-normativă – ţin de studierea teoriilor şi doctrinelor etice;
2. eticile de gradul II – sau meta-etica – se studiază limbajul moral;
3. eticile aplicate (analiza unor fenomene sau cazuri morale particulare (clonarea, eutanasia, afacerile). 

Există însă şi alte clasificări ale nivelelor sau domeniilor acestei ştiinţe.

Etica îndeplineşte mai multe funcţii:

1. Funcţia cognitivă – se realizează sistematizarea datelor vieţii morale, elaborându-se tipologii ale atitudinilor morale, viciilor şi virtuţilor morale; se realizează o analiză conexiunilor dintre diferite fenomene morale; se elaborează categorii fundamentale ale moralei; se studiază factorii cauzali, generatori ai moralei, care explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală şi progresul moral.
2. Funcţia normativă. 
3. Funcţia persuasivă, de convingere. 
4. Funcţia educativă. Etica explică, orientează şi dezvoltă un fond prealabil de moralitate. Etica relevă modele reale de comportament, întruchipate în caractere şi atitudini morale.

Studierea eticii este utilă, dar poţi oare să devii moral doar prin cunoaşterea normelor morale? Răspunsul este unul negativ. Acest lucru îl accentuează A. Schopenhauer (1788-1860). El afirmă: „Velle non discitur”/„A voi nu se învaţă”. Pe de altă parte, este bine să cunoşti principiile morale, care te ajută să iei decizii corecte dacă îţi doreşti aceasta.

Un lucru aproape paradoxal este faptul, că a te comporta etic, nu înseamnă întotdeauna a te comporta conform modelelor de comportament din societate sau conform legii. Poţi să nu fii de acord cu o lege absolut nedreaptă sau cu un obicei, care îţi displace, pe care îl consideri depăşit de dezvoltarea socială. Cei care  ajutau sclavii din America să fugă, procedau etic, dar contrar legilor.

Ce este etica economică sau etica în afaceri? Se poate afirma că „etica afacerilor ocupă o poziţie specială, în branşa generic numită etica aplicată” .

Etica în afaceri studiază faptul cum sunt conduse companiile, cum sunt raporturile dintre companii şi angajaţi, furnizori, clienţi, acţionari şi alte grupuri cointeresate din perspectivă morală.

Etica afacerilor (etica economică), este o „formă particulară a eticii aplicate, reprezintă ansamblul de reguli şi norme morale care vizează conduita agenţilor în activitatea economică (în afaceri), atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.”

De asemenea, se poate afirma că etica afacerilor este „un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor”.

În opinia multor profesionişti din domeniu, „disciplina teoretică ce îşi ia ca obiect de studiu morala din afaceri poate fi numită, perfect justificat, etica afacerilor”.

Etica economică „sintetizează sistemul de valori, principii şi norme ce s-au statornicit de-a lungul timpului în raporturile dintre agenţii economici (se au în vedere relaţiile economice dintre indivizi, dintre indivizi şi firmă, dintre întreprinderi şi clienţi, dintre întreprinderile concurente, dintre întreprinderi şi societate, în scopul stabilirii unor raporturi benefice între oameni). Alături de principiile şi normele de drept, etica economică asigură buna desfăşurare a activităţilor şi reuşita în afaceri. Deşi normele eticii economice nu sunt învestite cu forţa juridică precum normele de drept, ele au un rol deosebit de important în acţiunile agenţilor economici, contând uneori mai mult decât cele juridice”.

Etica de afaceri „se manifestă la cinci nivele interdependente:

• nivelul etic individual;
• nivelul etic corporaţional (organizaţional);
• nivelul etic naţional; 
• nivelul etic cultural;
• nivelul etic internaţional.” 

Etica afacerilor, ca disciplină recunoscută nu are o istorie de lungă durată, iar „ca disciplină filosofică de sine stătătoare a apărut relativ recent, adevărata sa recunoaştere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice şi de responsabilitate corporaţională au dobândit o importanţă deosebită, ajungând să se vehiculeze conceptul de firmă etică şi să se promoveze managementul responsabil social: au apărut numeroase lucrări consacrate acestor probleme şi, concomitent, s-au înfiinţat centre de consultanţă etică. Marile firme adoptă coduri de conduită morală şi iniţiază programe proprii de pregătire în acest sens, considerând etica afacerilor drept un instrument indispensabil unei bune gestionări a întreprinderilor.

Etica economică se dezvoltă vertiginos în SUA, Marea Britanie, Italia, Franţa, Germania. De obicei, cu cât ţara este mai dezvoltată, cu atât mai mult interes se manifestă pentru etica economică.

Există cel puţin două puncte de vedere privind raportul dintre etică şi afaceri.

a. Etica şi afacerile sunt incompatibile

Albert V Carr (Leesburg, Virginia, 1942, profesor la Washington and Lee University, jurist practician, avocat în domeniul dreptului în energetică, autor al lucrării despre etică „Is Business Bluffing Ethical?”, 1968) consideră că „afacerea, ca întreprindere competitivă, nu are nimic de a face cu etica ce guvernează principiile morale ale vieţii de zi cu zi; deci, în afaceri nu există responsabilităţi morale” şi deci, nu există etică în afaceri. Etica ţine doar de viaţa personală a indivizilor.

Printre argumentele principale este analogia jocului. Afacerile sunt privite ca un joc, unul de poker. Însă jocul presupune existenţa neîncrederii jucătorilor unii faţă de alţii. Sunt excluse prietenia, amabilitatea şi sinceritatea. În schimb, sunt salutate viclenia şi ascunderea atuurilor. Totuşi, nimeni nu va considera că din această cauză pokerul este un rău. De asemenea şi afacerile privite ca un joc nu  constituie un rău doar pentru că principiile lui în vederea la corect şi incorect, bine şi rău, sunt diferite faţă de principiile morale care prevalează în societate.

Participanţii la afaceri se pot conduce de anumite reguli. Şi chiar dacă aceasta se poate numi „etică” a afacerilor, ea nu are legătură cu etica din viaţa cotidiană, cu relaţiile dintre oameni. Dacă în cadrul jocului, în cadrul căruia se câştiga, atât timp cât cineva joacă după regulile acceptabile ale jocului, ce sunt diferite de regulile etice ce susţin cooperarea şi grija faţă de ceilalţi, comportamentul său este corect.

Care este deci diferenţa între etica din viaţa cotidiană, interpersonală şi între etica din domeniul afacerilor în această viziune? Pentru primul tip de etică este valabil principiul „Fă celorlalţi ceea ce ai dori ca ei să îţi facă ţie”, ceea ce constituie Regula de aur. Iar în cea de a doua, care este o etică a unui domeniu, al unui joc competitiv, ca într-un joc de poker, regula principală trebuie să fie alta: „Fă celorlalţi ceea ce nu ai dori să îţi facă ei, înainte ca ei să îţi facă ţie acest lucru.”

A. Carr este de părere că jocul nu e doar o metaforă a mediului de afaceri, ci a întregii societăţi moderne, afirmând că oricine este de acord că, în vieţile lor private, oamenii de afaceri, în majoritate, nu sunt indiferenţi faţă de etică. Ideea mea este că, la birou ei încetează a mai fi persoane private; ei devin jucători care trebuie să se conducă după un set de standarde diferite. Omul de afaceri deseori încearcă să facă celorlalţi ceea ce speră că ei nu îi vor face lui.

În opinia lui A. Carr societatea în care trăim este foarte competitivă iar obiceiurile încurajează un grad înalt de agresivitate în urmărirea aspiraţiilor personale spre succes. Afacerile reprezintă principala arenă de competiţie, iar ele au fost ritualizate într-un joc de strategie. Regulile de bază ale jocului au fost stabilite de către guvern, care încearcă să depisteze şi să pedepsească afacerile frauduloase. Însă, atât timp cât o companie nu încalcă regulile jocului stabilite prin lege, ea are dreptul legal de a-şi alcătui strategia fără a urmări nimic altceva în afara profiturilor. Dacă urmăreşte o strategie a profiturilor pe termen lung, compania va păstra relaţii amicale cu partenerii de afaceri atât timp cât va fi posibil. Un om de afaceri inteligent nu va căuta avantaje acolo unde ar putea genera ostilitate din partea angajaţilor, competitorilor, consumatorilor, guvernului ori a publicului în general. Însă astfel de decizii sunt, în cele din urmă, decizii de strategie şi nu de etică.

Există, însă şi teorii în cadrul cărora se susţine că etica şi afacerile sunt compatibile.

b. Etica şi afacerile sunt compatibile

Reprezentant cunoscut al abordării minimaliste este  Milton Friedman (1912-2006, San Francisco), autorul lucrării „The Social Responsibility of Business Is to Increase Its Profits, scrisă în a. 1970. Conform acestei abordări, într-o societate liberă există o singură responsabilitate socială în afaceri – aceea de a utiliza resursele afacerii şi de a o angaja în activităţi desemnate să sporească profiturile atât timp cât sunt respectate regulile jocului; adică, angajarea într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de înşelătorie şi fraudă.

Aceasta din cauza că scopul unei afaceri este de a se angaja în activităţi concepute pentru a-i spori profiturile. Dacă acest scop al afacerii este dezirabil, atunci toţi cei care lucrează într-o afacere au obligaţia de a contribui la îndeplinirea sa.

Într-o întreprindere liberă, bazată pe un sistem al proprietăţii private, administratorul este un angajat al proprietarilor afacerii. El are o responsabilitate directă faţă de angajatorii săi. Această responsabilitate constă în conducerea afacerii conform dorinţelor angajatorilor, dorinţe care, de regulă, vor fi acelea de a face cât mai mulţi bani posibil, în acord cu regulile de bază ale societăţii; ambele responsabilităţi sunt cuprinse atât în lege cât şi în normele etice de comportament. Desigur, în anumite cazuri, angajatorii pot avea un obiectiv diferit. Un grup de persoane poate constitui o corporaţie într-un scop caritabil – de pildă, un spital sau o şcoală. Managerul unei astfel de corporaţii nu va avea ca obiectiv obţinerea profitului financiar ci realizarea anumitor servicii.

Prin rolul său de administrator al companiei, managerul este agentul persoanelor care deţin corporaţia sau instituţia caritabilă, iar principala sa responsabilitate este faţă de aceştia.

O altă abordare este abordarea maximalistă. Se consideră că responsabilitatea în afaceri presupune mai mult decât realizarea de profit. Putem menţiona două teorii – teoria stakeholders şi teoria responsabilităţii sociale corporatiste. Aceste teorii sunt destul de răspândite, mai ales în mediile occidentale de afaceri, îndeosebi în SUA.

În primele decenii după cel de-al Doilea Război Mondial, în SUA se schimbă conceptul de proprietate privată. Se observă un clivaj tot mai pronunţat între proprietatea privată şi luarea deciziilor. În calitate de acţionari, proprietarii beneficiază de profiturile companiei, dar deciziilor în ceea ce priveşte acţiunile şi politicile economice ale companiei erau tot mai rar luate nemijlocit de către aceştia. Puterea de decizie este delegată către manageri profesionişti, către consiliile de administraţie. Proprietatea privată se înstrăinează, într-o anumită măsură, de proprietarul ei. Companiile încep să se deschidă şi, o dată cu asta, se deschide şi proprietatea. Se trece de la modelul stockholders de management şi de proprietate, conform căreia doar acţionarii dispun de proprietatea lor, la modelul stakeholders, conform căreia proprietatea este a celor care investesc în ea capital, dar şi a tuturor celor care participă în mod esenţial la obţinerea profitului. Se trece de la deţinători la participanţi. Începe să se considere că proprietatea este a tuturor celor care investesc în ea capital, muncă, loialitate, risc, timp, creativitate, ş.a. Acest tip nou de mediu de afaceri, construit pe premisele raţionalităţii şi acţiunii în propriul interes, produce etică. Funcţionând într-o piaţă liberă şi beneficiind de noile instrumente ale mediului modern de afaceri, oamenii redescoperă valorile etice, iar etica în afaceri ne ajută să conştientizăm aceste lucruri.