Caracteristicile etice ale activităţii financiar-bancare

Multă vreme nu s-a discutat despre etica afacerilor în domeniul pieţelor financiare, considerându-se că aici nu există aspecte problematice. S-a pornit de la premisa că activitatea pieţelor financiare şi îndeosebi cea de la bursă se bazează pe intenţia acţionarilor de a câştiga sub formă de dividente sau prin creşterea valorii acţiunilor pe care le deţin, mijlocul de câştig fiind decizia raţională a fiecărui acţionar de a cumpăra sau vinde stocuri de acţiuni. Atâta timp cât regulile bursei sunt clare şi câtă vreme fiecare jucător le respectă, nu sunt de aşteptat să apară nici un fel de dileme morale. Fuziunile, achiziţiile, veniturile directorilor executivi etc. nu mai sunt privite ca nişte subiecte de dezbatere etică; ele apar mai degrabă ca nişte probleme de calcul strict economic al fiecărui acţionar. Dacă acţionarul consideră că salariile directorilor sunt exagerat de mari sau că o anumită fuziune de corporaţii nu este oportună, el este liber să îşi exprime dezacordul sau „votul negativ” prin vânzarea acelor acţiuni de a căror valoare comercială pe termen lung a ajuns să se îndoiască.

Acest raţionament se bazează pe supoziţia unei pieţe perfecte şi, îndeosebi, pe supoziţia că toate informaţiile de acces public privind orice companie cotată la bursă sunt reflectate de preţul acţiunilor. Dar această dogmă, potrivit căreia „bursa nu minte niciodată”, nu este nici pe departe întotdeauna valabilă. În unele cazuri, pretinsa „eficienţă informaţională” a bursei este neîntemeiată. De multe ori cotaţia la bursă a unor acţiuni este deformată de operaţii speculative sau pur şi simplu de o percepţie eronată a publicului. Unele companii viabile, care trec printr-o criză momentană, având însă posibilităţi reale de redresare rapidă şi de a fi curând profitabile, sunt percepute ca aflându-se în pragul colapsului, ceea ce îi face pe mulţi investitori să vândă cât mai repede acţiunile lor, ceea ce efectiv îngroapă companiile respective şi toate oportunităţile lor potenţiale de creştere. Alteori, acţionarii îşi păstrează inerţial încrederea în valoarea acţiunilor unor corporaţii de mare prestigiu.

Probleme clare de (in)corectitudine morală ridică utilizarea de către unii investitori a unor „informaţii privilegiate”. Mai exact, este vorba despre vânzarea-cumpărarea de acţiuni pe baza unor informaţii ce nu sunt accesibile publicului larg şi de care dispun numai anumiţi indivizi care profită de poziţia lor în cadrul sau înăuntrul companiilor ale căror acţiuni sunt tranzacţionate. Directorii executivi ai unei corporaţii şi câţiva din anturajul lor foarte apropiat sunt cei mai în măsură să cunoască toate dedesubturile companiei, fiind primii la curent cu toate evenimentele ce pot avea un impact semnificativ asupra cotaţiei de la bursă a acţiunilor ei. În virtutea acestor informaţii confidenţiale, aceşti oameni sunt privilegiaţi faţă de ceilalţi investitori, având posibilitatea obţinerii unor profituri dubioase. Pe termen lung, această practică de insider trading poate să submineze încrederea investitorilor în piaţa de capital, motiv pentru care majoritatea burselor au interzis-o.

Jennifer Moore analizează patru care urmăresc să demonstreze incorectitudinea morală a utilizării informaţiilor privilegiate:

• Corectitudinea. Inegalitatea dintre investitori sub aspectul accesului lor la informaţiile relevante dă unora un avantaj nedrept faţă de ceilalţi. După Moore, deşi acesta este argumentul cel mai slab, el este cel mai frecvent invocat;
• Furtul de proprietate. Cei care vor să câştige prin insider trading utilizează în beneficiu personal informaţii vitale care aparţin firmei, de multe ori în detrimentul acesteia. Acest argument stă la baza majorităţii proceselor intentate pentru utilizarea informaţiilor privilegiate;
• Daunele aduse investitorilor şi pieţei. Cei care utilizează informaţii privilegiate în detrimentul celorlalţi investitori fac piaţa de capital riscantă, ceea ce diminuează încrederea investitorilor;
• Subminarea relaţiilor fiduciare. Relaţiile dintre acţionari şi directorii executivi se bazează pe încrederea celor dintâi în voinţa şi capacitatea celor din urmă de a acţiona întotdeauna în interesul acţionarilor.

Insider trading este o dovadă clară de egoism din partea managerilor, care acţionează doar în interes propriu şi, de multe ori, în detrimentul acţionarilor. Acesta este, după Moore, argumentul cu cea mai mare greutate etică împotriva utilizării informaţiilor privilegiate, întrucât arată că insider trading violează fundamentul relaţiei dintre acţionari şi executivi.

Cu toate aceste argumente, graniţele dintre corectitudine şi imoralitate nu sunt prea uşor de trasat în această chestiune. În fond, fiecare investitor încearcă să acumuleze cât mai multe informaţii despre companiile de care este interesat, iar analiştii marilor bănci de investiţii nu au dreptul să facă publice toate informaţiile pe care le deţin. Probleme alunecoase apar din momentul în care multe companii au început să îi remunereze pe directorii executivi prin oferte de acţiuni. Este evident că aceşti oameni folosesc informaţiile sensibile pe care le deţin despre companiile pe care le conduc atunci când iau decizii privind vânzarea sau cumpărarea acţiunilor lor – şi ar fi iraţional să ne aşteptăm de la ei să nu facă acest lucru. Drept urmare, graniţa dintre astfel de stimulente „acceptabile” şi utilizarea „inacceptabilă” de informaţii privilegiate e foarte greu de stabilit cu precizie.

Globalizarea modifică spectaculos rolul acţionarilor, natura proprietăţii şi lărgimea spaţiului lor de activitate. Întrucât pieţele financiare sunt probabil cele mai globalizate sau deteritorializate pieţe, consecinţele noilor coordonate asupra acţionarilor devin foarte vizibile. După Crane şi Matten, acţionarii devin jucători globali în patru modalităţi diferite:

• Acţionarii pot să se implice direct în economia altor state cumpărând acţiuni ale unor companii străine. De exemplu, investitori francezi, americani sau, de ce nu, români pot să cumpere la bursa londoneză acţiuni ale unei companii britanice;
• Acţionarii pot fi implicaţi indirect în economia globală cumpărând acţiuni ale unei companii din propria ţară, care operează însă la scară globală, vânzându-şi produsele şi serviciile în toată lumea;
• Şi mai pronunţată este această implicare indirectă a acţionarilor în economia globală prin achiziţia şi deţinerea de acţiuni ale unor corporaţii multinaţionale, care au filiale, activităţi şi interese pe toate continentele;
• În sfârşit, acţionarii pot deveni în mod direct jucători globali pe pieţele internaţionale de capital plasându-şi banii în anumite fonduri de investiţii, al căror obiect explicit de activitate este valorificarea depunerilor pe pieţele financiare globale. 

Pieţele financiare sunt, deocamdată, cele mai globalizate, deoarece sunt cel mai puţin legate de anumite baze teritoriale. Factorii care au condus la iniţierea şi amplificarea procesului de globalizare sunt foarte activi în acest domeniu. În primul rând, datorită progreselor tehnologice, mai ales în telecomunicaţii şi electronică şi în special o dată cu extinderea planetară a Internetului, pieţele financiare de astăzi nu mai sunt limitate nici în spaţiu, nici în timp. Ele funcţionează 24 de ore din 24, de jur împrejurul globului. În al doilea rând, pieţele financiare sunt cel mai puţin reglementate. Oricine poate juca la orice oră, la oricare dintre marile burse ale lumii: Londra, New York, Tokyo, Sydney, Singapore, Delhi, Dubai sau Frankfurt. Chiar dacă aceste pieţe sunt locale şi reglementate de autorităţi statale naţionale, integrarea lor plasează fluxurile de capital deasupra controlului deplin al acestor autorităţi. Din punct de vedere etic, această dezvoltare pune o serie de probleme complexe şi serioase. Iată care sunt cele mai importante dintre acestea:

1. Controlul democratic al resurselor financiare. Pieţele deteritorializate scot din joc autoritatea şi intervenţia guvernelor statelor naţionale, ceea ce înseamnă că alocarea celor mai importante resurse ale economiilor dezvoltate se desfăşoară din ce în ce mai mult în conformitate nu atât cu programele şi strategiile economice ale administraţiei şi forţelor politice din diferite ţări, cât mai ales cu „legile” cererii şi ofertei. Or, democraţiile occidentale şi de pretutindeni au la bază dreptul cetăţenilor de a se pronunţa asupra alocării şi administrării resurselor naţionale de către guvernanţii aleşi de către popor şi răspunzători în faţa acestuia. 
2. Încurajarea operaţiilor speculative. Pieţele financiare globale stimulează riscurile şi aventurile speculative ale marilor investitori, dar şi ale micilor investitori, ale căror operaţii însumate formează enorme fluxuri şi influxuri de capital. Speculaţiile financiare nu ridică probleme de natură etică, atâta timp cât se desfăşoară potrivit unor reguli clare şi corect aplicate. Cel mult se poate discuta asupra motivaţiei jucătorilor pe pieţele de capital, care este, de cele mai multe ori, lăcomia şi dorinţa de câştig rapid, practic fără muncă şi responsabilităţi sociale, dar aceasta este mai degrabă o temă de etică generală decât o temă de etica afacerilor. Cu toate acestea, speculaţiile financiare pe pieţele globale pot avea consecinţe dramatice nu numai asupra jucătorilor – care îşi asumă deliberat anumite riscuri, conştienţi de faptul că pot să şi piardă – ci şi asupra unor mase enorme de oameni care nu iau parte la joc şi care nu pot influenţa nicicum mersul lucrurilor.
3. Competiţia incorectă cu ţările în curs de dezvoltare. Crizele economice din unele regiuni în curs de dezvoltare, precum cele din Mexic şi Brazilia din anii 1990 sau cea mai dramatică dintre ele, care a lovit Asia de Sud-Est în 1997, au fost declanşate în principal de mişcările speculative de capital înspre şi dinspre aceste ţări. Investitori din ţările dezvoltate au fost atraşi să îşi plaseze fondurile în economiile acestor regiuni într-o perioadă de boom; de îndată ce au apărut primele semne că acest boom era trecător şi artificial stimulat de speculaţii financiare, capitalul internaţional a fost rapid retras, cu efecte dezastruoase asupra economiilor şi oamenilor din aceste ţări lovite de criză. În parte, declanşarea crizelor poate fi pusă pe seama speculaţiilor financiare şi a precarităţii structurilor instituţionale din ţările în curs de dezvoltare care au avut de suferit. Dar cauza principală rezidă într-un dezechilibru structural între pieţele financiare globale – care sunt prea puţin reglementate, permiţând capitalului să curgă uşor înspre şi dinspre o ţară – şi pieţele de bunuri şi servicii, încorsetate de reglementări numeroase şi de natură să dezavantajeze ţările în curs de dezvoltare. În vreme ce investiţiile de capital din ţările avansate pot intra cu uşurinţă în ţările în curs de dezvoltare, bunurile produse în aceste ţări cu ajutorul acestor infuzii de capital străin nu pătrund cu aceeaşi uşurinţă pe pieţele ţărilor avansate. Atât în SUA, cât şi în UE, pieţele sunt puternic protejate prin tot felul de bariere vamale şi fiscale, astfel încât ţările în curs de dezvoltare nu pot desface decât o mică parte din produsele lor pe aceste pieţe, chiar dacă ele sunt competitive. 
4. Un spaţiu ideal pentru tranzacţii ilegale Întrucât sunt slab reglementate şi controlate de guvernele statelor naţionale, pieţele financiare globale pot fi uşor folosite pentru efectuarea unor tranzacţii taxate drept ilegale în majoritatea ţărilor lumii. Altfel spus, pieţele financiare globale oferă un câmp foarte propice de acţiune celor care fac tranzacţii cu droguri, arme sau mărfuri de contrabandă, dându-le posibilităţi aproape incontrolabile de spălare a fondurilor ce provin din activităţi ilegale sau de finanţare a unor activităţi teroriste. 

Caracteristica capitalismului contemporan: esenţa şi trăsăturile. Dileme şi responsabilităţi etice ale acţionarilor

În linii generale, „capitalismul reprezintă modul în care, deloc uşor şi deloc scutiţi aprioric de suferinţă, oamenii au învăţat din necesitate să aibă o conduită raţională orientată spre realizarea unui scop. Acest comportament raţional presupune şi el la rândul lui, nu numai ceea ce numim utilitate şi eficacitate, ci şi voinţă fermă în urmărirea scopurilor, spirit de iniţiativă, hărnicie, ordine în viaţă, respectarea cuvântului dat şi respectarea contractului (o dată semnat).”

Cu referire la capitalism, Stephen Young distinge între capitalism sălbatic şi capitalism moral. „Capitalismul sălbatic limitează rolul legii şi al instituţiilor de reglementare, diminuând simultan rolul autocontrolului moral şi al preocupării faţă de ceilalţi. El minimizează necesitatea eticii, considerând că, singur, procesul de control reciproc şi menţinere a echilibrului între competitori este suficient pentru a converti egoismul în ceva benefic pentru toţi.”  Young mai menţionează că „despre capitalismul sălbatic, văzut ca o formă extremă a capitalismului de piaţă, se poate spune că, deşi nu este complet iraţional pe termen scurt, este lipsit de premisele necesare pentru a genera o profitabilitate sustenabilă”.

Stephen Young utilizează noţiunea de capitalism moral, considerând că „succesul financiar sustenabil al unei companii depinde de măsura în care modelul său de afaceri încorporează principiul responsabilităţii sociale şi al obligaţiei de bună administrare."  În opinia lui Stephen Young, „capitalismul moral este cea mai potrivită cale prin care civilizaţia umană globală de azi conferă oamenilor putere socială şi îi ajută să îşi îmbogăţească material şi spiritual vieţile.”  El consideră că „capitalismul moral porneşte de la premisa că indivizii se pot subordona unor ţeluri superioare şi că îşi pot găsi o chemare ori o vocaţie care să îi anime, fiind încredinţaţi că vieţile lor sunt în slujba unui scop suficient de important. Conştientizarea faptului că ne găsim într-o relaţie de reprezentanţă a celorlalţi este direct legată de modul în care facem uz de puterea pe care o deţinem. Dacă suntem sensibili din punct de vedere moral, dacă suntem conştienţi de statutul nostru, de agent sau reprezentant al unor obiective superioare unor motivaţii egoiste, nu vom fi tentaţi să abuzăm de puterea pe car o deţinem. Capitalismul moral pretinde prezenţa de spirit, orientare, direcţie de gândire.”

Este adevărat că „printre cele mai importante condiţii necesare dezvoltării capitalului social sunt:

1. Stabilitatea politică. Asigurarea unui mediu care să ofere cetăţenilor un grad ridicat de siguranţă este o necesitate. Aplicarea arbitrară a legii trebuie înlocuită de o guvernare responsabilă. 
2. Funcţionarii guvernamentali nu trebuie să se lase ademeniţi de corupţie. De asemenea, ei trebuie să fie independenţi faţă de interesele comerciale. Capitalismul de cumetrie este un blestem pentru dezvoltarea unei economii prospere. 
3. Asigurarea unei infrastructuri de bază capabile să satisfacă nevoile mediului de afaceri. Acest lucruu presupune servicii adecvate de transport, de electricitate, de comunicaţii, precum şi un cadru corespunzător pentru dezvoltarea sistemului bancar.
4. O societate civilă funcţională. Trebuie să fie asigurată domnia statului de drept. Trebuie să se impună respectarea contractelor.
5. Un nivel suficient de educaţie. Este esenţial să se asigure o educaţie de bază la nivel larg, îndeosebi pentru femei, pentru a se susţine o dezvoltare constantă a economiei.  

„În lipsa acestor condiţii care fac posibil capitalul social, nu se va putea vorbi de un progres economic consistent şi sustenabil.”

Însuşi capitalismul este privit în mod diferit de către persoane diferite. În diferite publicaţii se pot găsi opinii diferite. În una dintre ele capitalismul este vizat ca fiind o formă de gestionare a raporturilor de producţie între oameni, caracterizate dintotdeauna prin decalajul din ce în ce mai profund intre deţinătorul unui capital oarecare (bani, utilaje, materii prime, terenuri etc.) şi cel care nu are altă proprietate decât forţa sa de muncă (fizică sau intelectuală), adică ceea ce i-a fost atribuit in ordine naturală, prin faptul că o femeie i-a dat viaţă.

Există două abordări antagoniste în ceea ce priveşte atitudinea faţă de acţionari. Adepţii conservatori ai doctrinei liberalismului economic susţin că factorii executivi ai unei corporaţii sunt răspunzători exclusiv faţă de acţionari, de vreme ce aceştia sunt proprietarii companiei la capitalizarea căreia au contribuit cumpărând acţiuni. Şi deci, între acţionari şi alte categorii de participanţi la jocul economic (shareholders şi stakeholders) există o relaţie asimetrică: conducătorii unei corporaţii au obligaţia profesională şi datoria morală de a proteja şi de a face rentabile investiţiile acţionarilor, ale căror interese dictează politica firmei.

Adepţii „capitalismului cu faţă umană” susţin că acţionarii (engl. shareholders) nu sunt decât o categorie de participanţi (engl. stakeholders) printre altele, iar scopul primordial al companiilor nu este acela de a oferi acţionarilor profituri cât mai mari, ci acela de a le oferi, eventual şi lor, câte ceva după ce, mai întâi, conducătorii executivi ai corporaţiilor s-au preocupat de satisfacerea intereselor consumatorilor, angajaţilor, furnizorilor şi creditorilor, ale comunităţilor locale, ale statului şi, fireşte, de protecţia mediului înconjurător sau de eradicarea sărăciei şi a inegalităţii din întreaga lume. Şi din acest punct de vedere există o asimetrie, ceva mai puţin accentuată, însă destul de şocantă: pentru ideologii cu vederi de stânga, acţionarii sunt într-adevăr o categorie specială de participanţi, dar nu pentru că ar avea mai multe drepturi decât celelalte grupuri de stakeholders, ci pentru că lor le revin mai multe responsabilităţi sociale şi morale decât celorlalţi.

Totuşi, toţi sunt de acord că acţionarii sunt cea mai importantă categorie socială implicată în economia de piaţă şi că atare, orice discuţie a problemelor de etică în afaceri trebuie să înceapă cu ei.

Există anumite trăsături specifice în ţările în tranziţie: numărul acţionarilor este extrem de restrâns, grupând câţiva asociaţi, de multe ori înrudiţi îndeaproape, cu un acţionar principal care deţine o supremaţie zdrobitoare asupra celorlalţi – unii dintre aceştia având o participaţie mai degrabă simbolică. Totodată, acţionarul principal deţine şi funcţii executive la cel mai înalt nivel, fiind, deopotrivă, patron, manager şi director general. Aceasta aminteşte de capitalismul din sec. XIX.

Actualmente în economia de piaţă au loc:

• Localizarea controlului. Societatea încorporată nu se mai află în controlul direct al proprietarilor, care nu mai pot lua decizii economice după cum doresc. Funcţiile de conducere sunt deţinute de către directori, consilii de administraţie sau alte instanţe executive. Acţionarii nu mai deţin, în cel mai bun caz, decât un control indirect şi impersonal asupra „proprietăţii” lor;
• Fragmentarea proprietăţii. O mare corporaţie are atât de mulţi acţionari, încât nici unul dintre ei nu se mai poate considera drept proprietar al companiei, în sensul în care instalatorul sau mecanicul auto de peste drum se consideră patron al micii sale firme;

Diviziunea funcţiilor şi a intereselor. Acţionarii marilor companii au interese care nu coincid întotdeauna şi inevitabil cu interesele celor care le conduc. Acţionarii pot urmări în primul rând profitul, pe când managerii pot fi mai degrabă interesaţi de dezvoltarea şi creşterea companiei.

Acţionarii au anumite drepturi speciale:

• Dreptul de a-şi vinde stocul de acţiuni;
• Dreptul de a vota în adunarea generală a acţionarilor;
• Dreptul la a deţine anumite informaţii despre companie;
• Dreptul de a-i acţiona în justiţie pe manageri pentru o (presupusă) conduită incorectă;
• Anumite drepturi reziduale în cazul lichidării companiei.

Managerii au datoria de a conduce compania în interesul acţionarilor, având obligaţii specifice:

• Obligaţia de a acţiona în beneficiul companiei. 
• Obligaţia de competenţă şi seriozitate. 
• Obligaţia de diligenţă. 

Între acţionari şi manageri se stabileşte pe baze contractuale, destul de imperfect definite, o relaţie de reprezentare: în calitate de „titulari”, acţionarii îi desemnează pe manageri în calitate de „agenţi” să acţioneze în interesul lor.

Rolul acţionarilor în conducerea corporaţiilor diferă semnificativ în spaţiul ţărilor capitaliste dezvoltate, în funcţie de coordonatele de bază ale modelului de capitalism pe care îl adoptă fiecare dintre ele. Teoreticienii disting, pe de o parte, modelul anglo-saxon, dominant în Statele Unite, Australia şi, în Europa, Marea Britanie şi Irlanda şi modelul european continental, pe de altă parte. Modelul anglo-saxon privilegiază bursa ca element central şi criteriu decisiv de ghidare a conducerii corporaţiilor. Majoritatea companiilor mari, aflate în proprietate publică, îşi găsesc sursele de capital pe pieţele bursiere, la care participă un foarte mare număr de mici acţionari, ceea ce face ca pachetele de acţiuni să fie foarte dispersate. Întrucât scopul urmărit de acţionari este maximizarea profiturilor pe termen scurt (dividente sau acţiuni vandabile la o valoare superioară celei de achiziţie), proprietatea se schimbă frecvent. Întrucât bursele reprezintă sursa lor cea mai importantă de capitalizare, corporaţiile sunt nevoite să îşi asume un grad ridicat de transparenţă şi de răspundere faţă de acţionari şi investitori. Factorii executivi sunt în schimb remuneraţi în funcţie de performanţa corporaţiei pe piaţa de capital. În cadrul acestui model, preocupările principale ale acţionarilor sunt legate de funcţionarea corectă a mecanismelor de piaţă şi de eficienţa strategiilor manageriale adaptate pieţei. Problemele morale tipice în acest context sunt insider trading sau manipularea bilanţurilor contabile. În mare, modelul anglo-saxon acordă acţionarilor un rol dominant, pornind de la premisa că aceştia sunt dacă nu singurii faţă de care managerii sunt răspunzători, în orice caz interesele lor precumpănesc în mod categoric faţă de interesele oricărui alt grup de stakeholders. În modelul european corporaţiile sunt integrate în reţele formate dintr-un mic număr de mari investitori, printre care băncile joacă un rol major. În cadrul acestor reţele de proprietari cu interese complementare, obiectivele centrale urmărite sunt conservarea pe termen lung a influenţei şi a puterii. În capitalizarea companiilor, nu atât piaţa, cât mai ales împrumuturile şi investiţiile bancare sunt sursele principale. Pe lângă interesele acţionarilor, creşterea sectorului de piaţă ocupat, păstrarea locurilor de muncă şi alte obiective ce nu urmăresc profitul nemijlocit sunt importante pentru proprietarii companiilor europene. Aspectul cel mai caracteristic al modelului european este faptul că alte categorii de participanţi joacă un rol important, câteodată la fel de important ca şi cel atribuit acţionarilor.

Dileme şi responsabilităţi etice ale acţionarilor

În ultimul deceniu au existat mai multe scandaluri mediatice privind moralitatea dubioasă sau incorectitudinea flagrantă a unor directori de corporaţii faţă de acţionari.

Pe de altă parte, creşterea puternică a numărului de mici investitori care joacă pe pieţele de capital a impus redefinirea conceptului de „acţionar” şi a responsabilităţilor pe care le implică statutul de investitor. Dat fiind numărul foarte mare de investitori, aceştia nu mai sunt proprietari în sensul deplin al cuvântului, având drepturi şi răspunderi limitate faţă de o entitate economică încorporată; cel mult, ei se pot considera membri ai grupului de investitori care deţin împreună proprietatea asupra firmei, delegând funcţiile executive unui grup de manageri, care conduc efectiv activităţile curente ale companiei.

Elementul cel mai important în reglementarea relaţiilor dintre acţionarii şi factorii executivi ai unei corporaţii îl constituie existenţa unei instanţe care supervizează şi controlează activitatea managementului, pentru a se asigura de faptul că aceasta serveşte interesele acţionarilor. De regulă, această instanţă este un consiliu director. Aplicând principiul politic al separării puterilor în domeniul economic, se ajunge la o structură duală de conducere a corporaţiilor. Pe de o parte, directorii executivi sunt responsabili de conducerea efectivă a activităţilor curente ale companiei. Pe de altă parte, directorii nonexecutivi au misiunea de a verifica dacă activitatea companiei serveşte în mod competent, eficient şi corect, sub aspect legal şi moral, interesele acţionarilor.

Principalele probleme etice în relaţia dintre acţionari şi manageri sunt, în cazul marilor corporaţii, următoarele:

• Sub influenţa crescândă a modelului anglo-american şi spre a se evita pe cât posibil conflictul de interese dintre manageri (interesaţi să obţină câştiguri cât mai mari) şi acţionari (interesaţi de creşterea valorii acţiunilor pe care le deţin) se recurge tot mai des la retribuirea directorilor executivi nu numai prin salarii, ci şi prin oferta unor stocuri de acţiuni, în ideea că astfel şi aceştia devin cât se poate de interesaţi de performanţa economică a firmei pe care o conduc, reflectată prin dinamica ascendentă a cotaţiilor la bursă. Numai că prin acest procedeu veniturile managerilor au explodat, fără ca opulenţa câştigurilor lor să fie justificată întotdeauna de o clară îmbunătăţire a performanţei economice a corporaţiei;
• Globalizarea influenţează şi „piaţa” funcţiilor executive, care tind să se alinieze nivelurilor celor mai ridicate de salarizare atinse pe plan mondial. La fel ca vedetele sportive, considerate (poate pe bună dreptate) a poseda nişte „talente” ieşite din comun, pe care cluburile se bat cu înverşunare, ceea ce a determinat o halucinantă spirală a salariilor şi primelor acestor „super staruri”, tot astfel se generalizează o concurenţă acerbă între marile corporaţii pentru achiziţionarea celor mai reputaţi manageri, socotindu-se (iarăşi poate pe bună dreptate) că aceştia au nişte „daruri” excepţionale, care le îngăduie să redreseze şi să conducă pe calea succesului corporaţiile pe care le preiau, ceea ce îi face pe acţionari să le ofere managerilor venituri astronomice;
• Scandalurile recente şi probabilitatea repetării lor în viitorul previzibil arată că acele consilii de supervizare nu reuşesc de fiecare dată să reprezinte, conform misiunii lor, interesele acţionarilor (sau ale altor categorii de stakeholders), lăsându-se manipulate sau corupte de directorii executivi, ceea ce nu este întotdeauna scos la iveală nici de experţii (la rândul lor extrem de bine remuneraţi) ai firmelor de audit financiar.

În concluzie, milioanele de mici investitori care se lasă atraşi de perspectiva unui câştig rapid şi substanţial prin speculaţii bursiere au de înfruntat şi anumite riscuri considerabile de a-şi pierde economiile şi investiţiile. Aceşti oameni sunt îndreptăţiţi să se considere înşelaţi în măsura în care li se propune un joc ale cărui reguli nu le sunt decât parţial dezvăluite, iar cele pe care le cunosc sunt de multe ori încălcate de către parteneri şi chiar de către arbitri. Cei care cumpără şi vând acţiuni ghidându-se numai după fluctuaţiile cotaţiilor bursiere nu doresc să îşi asume rolul de proprietari ai unei părţi din capitalul companiilor în care investesc, de multe ori neştiind mai nimic despre obiectul lor de activitate. Ei nu vor altceva decât să rişte, cu speranţa unui câştig rapid şi conştienţi de faptul că nu pot merge niciodată la sigur.

În opinia lui Stephen Young, „proprietarii şi investitorii sunt aceia care îşi riscă banii finanţând afaceri pentru a satisface nevoile clienţilor, aceia care pun în practică ideile valoroase, materializându-se în produse şi servicii, şi generând, astfel, bunăstare.

Principiile Caux Round Table formulează un set de responsabilităţi ale companiilor faţă de proprietari sau investitori:

• Să administrăm compania în mod profesionist şi sârguincios, asigurând un randament corect şi competitiv al investiţiilor realizate de către proprietari. Aceasta nu presupune obţinerea profitului cu orice preţ. Iar obţinerea în termen scurt a unor profituri extraordinar de mari poate afecta firma pe termen lung. Managerii trebuie să evite risipirea banilor proprietarilor prin pierderi sau obţinerea unor profituri scăzute. Dacă salariile şi sporurile managerilor sunt excesiv de mari faţă de venitul proprietarilor sau acţionarilor, raportul este unul dezechilibrat. Iar dacă sunt în joc interesele acţionarilor, managerii trebuie să respecte Regula de aur: să procedeze cu bunurile altora cum ar proceda cu ale sale. Managementul afacerilor trebuie să fie unul profesional şi responsabil. Lăcomia managerilor a ruinat multe companii de succes.
• A păstra, proteja şi sporii capitalul investit de proprietari sau investitori. 
• Să aducem la cunoştinţa proprietarilor sau investitorilor informaţiile semnificative din punct de vedere legal şi concurenţial.
• Să ţinem seama de nemulţumirile proprietarilor sau investitorilor şi să respectăm cerinţele, sugestiile şi deciziile oficiale ale acestora. 

Fuziuni, achiziţii, privatizări

În economia de piaţă actuală corporaţiile sunt extrem de dinamice sub aspectul structurii, mărimii sau a obiectului lor de activitate. Fie prin negocieri, fie prin mecanismul bursei, un mare număr de companii din aceeaşi ţară sau din ţări diferite fuzionează ori achiziţionează alte corporaţii, pe care le „înghit”. Rezultatul acestor mergers şi acquisitions este formarea unor conglomerate de proporţii impresionante. Şi în aceste procese de creştere a corporaţiilor se conturează un conflict de interese între manageri şi acţionari. Primii urmăresc să se afle la cârma unor companii de cât mai mari dimensiuni, cu cifre de afaceri şi profituri uriaşe, din care ei îşi asigură o parte consistentă. Pe de altă parte, acţionarii sunt interesaţi de creşterea cotaţiei stocurilor pe care le deţin, ceea ce nu rezultă neapărat în urma acestor fuziuni şi achiziţii; de multe ori şi cel puţin temporar efectul este contrar.

Cele mai sensibile probleme etice le ridică achiziţiile ostile – hostile takeovers: un investitor sau un grup de investitori urmăresc să cumpere pachetul majoritar de acţiuni ale unei corporaţii, de multe ori fără ştiinţa consiliului de administraţie al companiei ţintă şi întotdeauna fără voia acestuia. Principalele argumente pro şi contra sunt următoarele. Pe de o parte, se spune că aceste achiziţii ostile nu lovesc interesele acţionarilor, de vreme ce aceştia îşi vând acţiunile noilor pretendenţi la supremaţie de bună voie; dacă ar avea ceva de pierdut, nu i-ar putea obliga nimeni să le vândă. Pe de altă parte, ce se întâmplă cu ceilalţi acţionari, care nu vor să-şi vândă stocurile? Dacă noii acţionari majoritari vor să modifice statutul corporaţiei, urmărind, de exemplu, să o fragmenteze în mai multe companii şi să vândă o parte din active, atunci preluarea ostilă poate să contravină dreptului de proprietate al celorlalţi acţionari.

Un subiect mai familiar nouă, în prezent, este privatizarea după metoda MBO, în care managerii unei firme caută să cumpere acţiunile firmei, în totalitate sau cel puţin pachetul majoritar, care să-i transforme în acţionari principali.

Orice echipă managerială deţine un avantaj inerent faţă de orice ofertant din afara firmei scoase la licitaţie, datorită faptului că are acces nelimitat la conturile firmei şi la orice informaţie sensibilă, în vreme ce acţionarii sau ofertanţii din exterior dispun de o informaţie minimă. Se poate pune întrebarea dacă orice tip de MBO este justificabilă din punct de vedere etic. Cum ar putea directorii unei companii să acţioneze în acelaşi timp atât în interesul acţionarilor, cât şi în propriul lor interes? Dacă pretind că le-ar putea oferi acţionarilor o valoare mai mare cumpărându-le acţiunile decât administrând corporaţia în interesul lor, atunci rezultă prin definiţie că nu-şi fac treaba de manageri cum se cuvine.

Teoria participativă a firmei

Teoria participativă a firmei este o teorie influentă în etica afacerilor. Dacă termenul de „participanţi” sau stakeholders a apărut în anii 1960, dezvoltarea teoretică a temei a apărut mult mai târziu, datorită lui Edward Freeman (1984). Spre deosebire de abordarea axată pe responsabilitatea socială a corporaţiilor, care se concentrează masiv asupra corporaţiilor şi responsabilităţilor ce le revin, teoria participativă a firmei are ca punct de pornire analiza diferitelor grupuri faţă de care o corporaţie are anumite responsabilităţi. Ideea de bază este aceea că o corporaţie nu este condusă numai în interesul acţionarilor săi, ci că, pe lângă aceştia, există un evantai de grupuri sociale sau stakeholders, care au, la rândul lor, interese legitime faţă de activitatea unei companii.

Freeman defineşte conceptul stakeholders ca fiind orice grup sau individ care poate să afecteze ori care este afectat de atingerea obiectivelor organizaţiei. În definiţia lui Crane şi Matten, stakeholder sau participant este un individ sau grup care fie are de suferit sau de câştigat din cauza corporaţiei, fie ale cărui drepturi pot fi violate sau care trebuie respectate de către corporaţie.

Modelul tradiţional de management capitalist presupune că o companie este legată de numai patru grupuri – furnizorii, salariaţii, acţionarii şi consumatorii. Acţionarii sunt „proprietarii” firmei şi reprezintă grupul dominant, în interesul cărora firma trebuie să fie condusă. În teoria participativă a firmei, acţionarii sunt priviţi ca un grup de stakeholders printre multe altele. Compania are obligaţii nu numai faţă de un singur grup, ci faţă de întreaga varietate de grupuri sociale care sunt afectate de activitatea firmei.

Cel de al doilea argument la care recurge Friedman pentru a respinge responsabilitatea socială a corporaţiilor, acesta susţine că afacerile trebuie conduse exclusiv spre a satisface interesele proprietarilor lor. Acest argument este corelat cu modelul tradiţional al societăţii pe acţiuni, în care, prin definiţie, managerii nu au obligaţii decât faţă de acţionarii care i-au mandatat. Într-adevăr, în termeni juridici, managerii au o relaţie fiduciară cu acţionarii de a acţiona numai în interesul lor. Iată de ce teoria participativă a firmei trebuie să ofere un motiv serios, pentru care alte grupuri sociale pot avea pretenţii legitime faţă de activitatea unei corporaţii.

Freeman oferă două argumente în acest sens. În primul rând, la un nivel descriptiv, dacă se examinează relaţiile unei firme cu diferite grupuri sociale, de care este legată prin tot felul de contracte, nu este câtuşi de puţin adevărat că singurul grup care are interese legitime în activitatea firmei sunt acţionarii. Într-o perspectivă legală, există mult mai multe grupuri, distincte faţă de acţionari, care deţin în mod legitim o „parte” din corporaţie, de vreme ce interesele lor sunt protejate într-o formă sau alta. Pe lângă faptul că există contracte ferme cu furnizorii, angajaţii sau cumpărătorii, se conturează o tot mai densă reţea de reglementări legale, impuse de societate, care stabilesc de facto că un spectru larg de participanţi are anumite drepturi şi cerinţe faţă de o corporaţie.

Cel de-al doilea grup de argumente sunt de natură economică. Din perspectiva noilor teorii economice instituţionale, există şi alte obiecţii faţă de concepţia tradiţională care privilegiază acţionarii. Un exemplu ni-l oferă aşa-numitele externalităţi: dacă o firmă îşi închide o fabrică dintr-o mică localitate, concediindu-şi salariaţii, nu numai aceştia din urmă sunt direct afectaţi; proprietarii de magazine vor da faliment, impozitele şi taxele, necesare pentru finanţarea şcolilor şi a altor servicii publice, vor scădea etc. Întrucât firma nu are nici un fel de relaţii contractuale cu aceste grupuri sociale afectate, modelul tradiţional susţine că firma nu are nici un fel de obligaţii faţă de ele. Un aspect şi mai relevant este problema reprezentativităţii. Unul dintre argumentele cheie ale modelului tradiţional se referă la faptul că acţionarii sunt priviţi ca proprietari ai corporaţiei, astfel încât aceasta are, în primul rând, dacă nu exclusiv, obligaţii faţă de ei. În condiţiile actuale, acest punct de vedere reflectă realitatea intereselor acţionarilor doar într-un număr tot mai limitat de cazuri. Majoritatea acţionarilor cumpără acţiuni nu atât din dorinţa de a intra în posesia unei companii (sau a unei părţi din capitalul ei) şi nici nu sunt neapărat interesaţi ca firma la care cumpără acţiuni să asigure o profitabilitate pe termen lung. În primul rând, investitorii cumpără acţiuni din motive speculative, iar interesul lor predominant este creşterea valorii acţiunilor pe pieţele bursiere şi câtuşi de puţin „proprietatea” asupra unei anumite corporaţii ca entitate fizică. Iată de ce nu este de loc evident faptul că interesele pur speculative şi pe termen scurt ale acţionarilor ar trebui să prevaleze faţă de interesele pe termen lung ale altor grupuri, precum consumatorii, angajaţii sau furnizorii.

Freeman susţine că perspectiva lărgită asupra responsabilităţii corporaţiilor faţă de multiple grupuri de participanţi atribuie managerilor un rol nou. În loc de a mai fi nişte simpli agenţi ai acţionarilor, managerii trebuie să ţină seama de drepturile şi interesele tuturor categoriilor legitime de participanţi. În vreme ce ei continuă să aibă o responsabilitate fiduciară faţă de interesele acţionarilor, managerii din zilele noastre trebuie să găsească un echilibru între acestea şi interesele concurente ale altor grupuri de participanţi ca să asigure supravieţuirea pe termen lung a companiei, mai degrabă decât maximizarea profitului şi promovarea intereselor unui singur grup. Drept urmare, de vreme ce compania este obligată să respecte drepturile tuturor participanţilor, rezultă de la sine că, într-oanumită măsură, aceştia trebuie să poată participa la adoptarea acelor decizii manageriale care le afectează în mod substanţial bunăstarea şi drepturile. Într-oformă ceva mai dezvoltată, Freeman susţine democraţia participativă, caracterizată prin faptul că fiecare corporaţie este condusă de un consiliu al participanţilor, ce acordă fiecărei categorii de stakeholders posibilitatea să influenţeze şi să controleze deciziile companiei. El mai propune şi ideea unui model sau a unui cod obligatoriu de guvernare corporatistă, care codifică şi reglementează diferitele drepturi ale grupurilor de participanţi.

Obligaţiile corporaţiilor faţă de unele categorii de stakeholders. Există diferite modalităţi de implementare a teoriei participative dar şi mai multe forme de articulare a teoriei ca atare. Thomas Donaldson şi Lee Preston disting trei forme ale teoriei participative:

• Teoria participativă normativă urmăreşte să argumenteze motivele pentru care corporaţiile ar trebui să ţină seama de interesele diferitelor categorii de participanţi;
• Teoria participativă descriptivă încearcă să stabilească dacă şi cum corporaţiile ţin seama efectiv de interesele participanţilor;
• Teoria participativă instrumentală îşi propune să răspundă la întrebarea dacă este benefic pentru corporaţii să ţină seama de interesele grupurilor de stakeholders.

Strategii de responsabilitate socială

Archie Carroll a fixat cadrul conceptual al discuţiei, delimitând patru „filosofii” sau strategii de responsivitate socială a corporaţiilor. Acestea sunt:

• Strategia reactivă. Corporaţia neagă orice responsabilitate faţă de problemele sociale, clamând că de această problemă trebuie să se ocupe guvernul sau încercând să demonstreze că nu are ce să îşi reproşeze, întrucât a respectat toate prevederile legale.
• Strategia defensivă. Corporaţia îşi recunoaşte responsabilitatea socială, dar încearcă să scape de ea acţionând pe linia minimului efort, mizând mai ales pe măsuri de faţadă şi pe politici de imagine menite să salveze aparenţele, evitând să se implice serios în acţiuni pozitive şi costisitoare.
• Strategia acomodantă. Corporaţia îşi acceptă responsabilităţile sociale şi se străduieşte să acţioneze astfel încât să mulţumească grupurile influente de presiune din societate.
• Strategia proactivă. Corporaţia încearcă să depăşească normele acceptate în domeniul său de activitate şi să anticipeze viitoarele expectaţii ale publicului, făcând mai mult decât ceea ce i se poate cere în mod obişnuit la momentul respectiv.

Multe corporaţii oscilează în privinţa strategiilor de responsivitate socială adoptate. De exemplu, în trecut, marile companii din industria tutunului au negat cu vehemenţă orice legătură între fumat şi anumite boli grave, precum cancerul pulmonar (strategie reactivă). O dată ce efectele nocive ale fumatului au fost în genere acceptate, companiile producătoare de ţigarete s-au opus, la fel de vehement, campaniilor antitabagism negând că ar fi avut cunoştinţă despre proprietăţile adictive ale nicotinei, făcând lobby împotriva reglementărilor guvernamentale şi tărăgănând la nesfârşit procesele în care au fost implicate de către victimele tabagismului (strategie defensivă). În ultimul timp, greutatea probelor aduse împotriva industriei tutunului a impus corporaţiilor de vârf din acest sector să adopte o politică mai flexibilă. Compania BAT admite astăzi că activează într-o industrie „controversabilă”, oferind produse „riscante”, iar Phillip Morris lansează un program de prevenire a fumatului juvenil. Din cauza responsivităţii lor precare din trecutul apropiat, aceste politici aparent proactive ale corporaţiilor producătoare de ţigarete sunt privite cu destul scepticism, fiind interpretate de către criticii lor mai degrabă ca măsuri pur defensive, cel mult acomodante. Aceste dificultăţi de identificare a strategiilor nete de responsivitate socială au dus la dezvoltarea unor instrumente de conceptualizare a rezultatelor observabile ale implicării corporaţiilor în politici de responsabilitate socială, instrumente grupate sub conceptul de performanţă socială a corporaţiilor.

Tipuri de responsabilitate socială a corporaţiei

Cel mai elaborat şi cel mai larg acceptat model al responsabilităţilor sociale ale corporaţiilor este aşa-numitul „model cvadripartit al responsabilităţii sociale corporatiste”, propus iniţial de către Archie Carroll în 1979 şi perfecţionat apoi într-o lucrare recentă, realizată în colaborare cu A. K. Buchholtz. Carroll priveşte responsabilitatea socială a corporaţiei ca pe un concept multistratificat, în care distinge patru aspecte intercorelate – anume responsabilităţi economice, legale, etice şi filantropice, dispuse piramidal, astfel încât „adevărata” responsabilitate socială presupune reunirea tuturor celor patru niveluri în comportamentul corporaţiei. Ca atare, Carroll şi Buchholtz oferă următoarea definiţie: „Responsabilitatea socială a corporaţiei cuprinde ceea ce societatea aşteaptă din partea unei organizaţii din punct de vedere economic, legal, etic şi filantropic într-un anumit moment”.

Responsabilitatea economică. Companiile au acţionari care pretind un câştig rezonabil pentru investiţiile lor, au angajaţi care doresc slujbe sigure şi bine plătite, au clienţi care cer produse de bună calitate la preţuri accesibile etc. Aceasta este prin definiţie raţiunea de a fi a diferitelor afaceri în societate, astfel încât prima responsabilitate a unei afaceri este aceea de a fi o unitate economică funcţională şi de a se menţine pe piaţă. Primul strat al responsabilităţii sociale a corporaţiei reprezintă baza celorlalte tipuri de responsabilităţi, pe care le susţine şi le face posibile.

Responsabilitatea legală. Responsabilitatea legală a corporaţiei solicită ca afacerile să se supună legilor şi să respecte „regulile jocului”. În majoritatea cazurilor, legile codifică vederile şi convingerile morale ale societăţii, astfel încât respectarea lor este o condiţie necesară a oricărei reflecţii ulterioare privind responsabilităţile sociale ale unei firme. De exemplu, în ultimii ani mai multe firme de marcă au avut de suportat penalităţi în urma dovedirii în justiţie a unor practici de concurenţă neloială, materializate în strategii ilegale, menite să le asigure păstrarea sectorului lor de piaţă şi creşterea nejustificată a profitabilităţii (ceea ce înseamnă că aceste firme s-au concentrat în mod excesiv asupra responsabilităţii lor economice).

Responsabilitatea etică. Responsabilităţile etice obligă corporaţiile să facă ceea ce este just, corect şi echitabil, chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de cadrul legal existent. De exemplu, atunci când compania Shell a vrut în 1995 să foreze în platforma marină Brent Spar din Marea Nordului, a avut toate aprobările legale ale guvernului britanic şi, totuşi, a căzut victimă campaniei iniţiate de organizaţia Greenpeace şi a boicotului consumatorilor. Drept urmare, decizia legală de instalare a platformei marine a fost, în cele din urmă, nepusă în aplicare, deoarece firma nu a ţinut cont de aşteptările etice mai pretenţioase ale societăţii (sau, cel puţin, ale grupurilor de protestatari). Aşadar că responsabilităţile etice constau în ceea ce societatea aşteaptă din partea corporaţiilor, dincolo de cerinţele economice şi legale.

Responsabilitatea filantropică. Cel de-al patrulea nivel al responsabilităţii sociale a corporaţiei cuprinde acţiunile filantropice. Cuvântul grecesc „filantropie” înseamnă literal „iubirea de oameni” şi introducerea acestui termen în contextul mediului de afaceri are în vedere toate acele situaţii în care corporaţia are libertatea de a decide, fără nici o constrângere exterioară, să se implice în acţiuni ce vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii angajaţilor, a comunităţilor locale şi, în ultimă instanţă, a societăţii în ansamblu. Acest nivel de responsabilitate socială cuprinde o mare varietate de iniţiative, printre care donaţii caritabile, construcţia unor facilităţi recreative pentru salariaţi şi familiile lor, sprijinul acordat şcolilor locale, sponsorizarea unor evenimente artistice sau sportive etc. 

Noţiune de responsabilitate socială a afacerilor

Responsabilitatea socială este una dintre obligaţiile importante ale unei organizaţii, pe lângă obligaţiile legale şi cele impuse de restricţiile economice, de a urmări obiective pe termen lung care sunt în folosul societăţii. În general, firma se consideră responsabilă nu doar faţă de proprietari/acţionari, ci şi faţă de clienţi, furnizori, angajaţi, organisme guvernamentale, creditori, comunităţi locale, opinie publică.

Responsabilitatea socială a organizaţiilor economice apare atunci când se trece de la modelul economic al businessului la cel socio-economic. Primul model pune accent pe procesul de producţie, pe exploatarea resurselor, pe interesele individuale, pe business ca un sistem închis. Cel de-al doilea model presupune că businessul este un sistem deschis, se pune accent pe conservarea resurselor, pe interesele întregii societăţi.

Exist mai multe tipuri de control asupra activităţii firmei. Printre acestea vom numi: însăşi piaţa, legile şi reglementările guvernamentale, control din partea sindicatelor şi influenţa grupelor de interese. Încă o formă de control, mai exact, de autocontrol, este responsabilitatea socială a firmei. „Conceptul de responsabilitate socială a firmei presupune o formă de autocontrol, mai mult decât una de constrângere a unor tipuri de comportare din surse externe.”  „Responsabilitatea socială a firmei este noţiunea prin care se desemnează obligaţiile firmelor faţă de grupurile constituite în societate, altele decât acţionarii şi decât cele prescrise de lege şi de sindicate.”  „În viziunea modernă, conceptul de responsabilitate socială, văzut ca un concept cheie al eticii afacerilor, este o noţiune morală care coagulează atât ideea unor virtuţi particulare implicate în această sferă a vieţii (onestitatea, reciprocitatea, interesul mutual, utilitatea), cât şi ideea că există capacităţi şi disponibilităţi sociale şi morale pe care le are corporaţia însăşi.”

Pe bună dreptate „responsabilitatea socială este considerată ca fiind obligaţia fermă a unei firme, dincolo de obligaţiile legale sau de cele impuse de restricţiile economice, de a urmări obiective pe termen lung care sunt în folosul societăţii. Firma se consideră responsabilă nu numai faţă de proprietari (acţionari), ci şi faţă de clienţi, furnizori, angajaţi, organisme guvernamentale, creditori, comunităţi locale, opinie publică.

Responsabilitatea socială a întreprinderii se referă la strategiile de afaceri care permit obţinerea performanţelor economice prin mijloace legale, dar şi asumând un comportament etic, protejarea mediului ambiant, considerarea necesităţilor şi intereselor tuturor grupurilor cointeresate.

Responsabilitatea socială a întreprinderii presupune acţiuni etice, filantropie, dar spre deosebire de filantropie, care este o acţiune de ajutor, din responsabilitatea socială, firma are de câştigat.

Există următoarele abordări, teorii ale responsabilităţii sociale ale întreprinderii:  

• Teoria clasică. În cadrul acesteia se consideră că unica responsabilitate a organizaţiei economice este creşterea profitului pentru acţionarii săi. Această idee este susţinută de către Milton Friedman în 1971 în articolul „Responsabilitatea socială de afaceri – de a face bani” şi se numeşte teoria egoismului corporativ. El considera că lupta împotriva sărăciei nu este funcţia businessului privat, ci al statului. Firma trebuie doar să câştige bani pentru acţionari şi clienţi în limitele legii, să plătească taxe, fără a avea alte responsabilităţi. Iar dacă managerii se implică în probleme sociale, atunci ei îşi asumă rolul de politicieni de vârf ignoraţi, care nu au drept legitim şi competenţă suficientă pentru aceasta.
• Teoria „altruismului corporativ”. Se consideră că managerii implicaţi în afaceri ar trebuie să fie se preocupe nu doar de maximizarea profitului, dar şi să intervină în soluţionarea problemelor sociale. Printre acestea: îmbunătăţirea calităţii vieţii a cetăţenilor şi a comunităţii, protejarea mediului ambiant. Aceasta pentru că firmele sunt sisteme deschise, care participă activ la elaborarea legilor şi luarea deciziilor guvernamentale, sponsorizarea partidelor şi a asociaţiilor sociale.
• Teoria „egoismului rezonabil”. Se fundamentează pe afirmaţia că responsabilitatea socială de afaceri este „o afacere bună”. Firma suportă cheltuieli, aceasta diminuează veniturile curente, dar pe termen lung creează un mediu social favorabil şi, prin urmare, profituri durabile. De asemenea, activitatea filantropică, sponsorizarea pot contribui la reducerea bazei de impozitare a companiei şi să creeze o imagine bună a firmei pentru membrii comunităţii, care pot fi şi clienţii ai săi. 

Actualmente în Republica Moldova nu există o structură instituţională care să se ocupe de problemele responsabilităţii sociale a întreprinderii şi a efectelor sale. Însă exemplul ţărilor dezvoltate aspiraţia spre integrare în Uniunea Europeană este un fundament solid pentru apariţia şi dezvoltarea întreprinderilor responsabile din perspectivă socială.

Care sunt aspectele pozitive şi motivele pentru implicarea întreprinderii în activităţile sociale? Printre aceste se pot evidenţia:

1. Premise favorabile pe termen lung pentru întreprindere. Implicându-se în activităţile sociale, întreprinderile îşi asigură garantarea pe termen lung a profiturilor. Ca fundament pentru acesta serveşte  îmbunătăţirea nivelului de atitudine a societăţii faţă de întreprinderile responsabile social, se îmbunătăţeşte reputaţia întreprinderii în comunitate. Aceasta permite să crească vânzările întreprinderii, facilitează posibilitatea de a angaja din comunitate muncitori calificaţi, le permite să aibă acces la finanţarea publică şi alte beneficii. 
2. Ameliorarea mediului social. Participarea întreprinderilor la activităţile sociale contribuie la soluţionarea unor probleme sociale, implicit, sporeşte bunăstarea societăţii, creează un mediu social favorabil  atât pentru comunitate, dar mai ales, un mediu social dorit pentru întreprindere însăşi.
3. Reducerea influenţei reglementărilor de stat. Se poate presupune că în rezultatul ridicării nivelului de responsabilitate socială, întreprinderile se pot aştepta la reducerea presiunilor din partea statului.
4. Căpătarea unei autorităţi şi poziţii considerabile în societate. Dar, pentru aceasta, întreprinderile trebuie să fie implicate social. 
5. Majorarea veniturilor proprii. Prin implicarea în acţiunile sociale, întreprinderea îşi  majorează preţul acţiunilor sale pe piaţa de valori, pentru că încep să fie considerate  drept întreprinderi cu risc mai mic şi mai deschise opiniei publice. 
6. Implicare în soluţionarea şi prevenirea problemelor sociale. Întreprinderile dispun de resurse financiare şi experienţă managerială, care le permite să ofere suport celor care au nevoie de aceasta, să se implice în proiecte de acţiune socială şi caritate. 

Există şi anumite argumente, pentru a susţine neimplicarea întreprinderii în acţiunile sociale:

1. Se încalcă regula maximizării a profitului. Se consideră că întreprinderile sunt deja sunt responsabile din perspectivă socială, în momentul în care se preocupă  doar de propriile interese economice, deoarece aceasta asigură crearea locurilor de muncă, achitarea impozitelor în bugetul statului.  Iar realizarea celorlalte activităţi trebui să fie lăsate în grija organizaţiilor de resort.
2. Distragerea atenţiei de la scopul principal – realizarea performanţei economice. Desconcentrarea de la scopuri nu este benefică pentru societate în întregime. Iar angajarea în acţiuni sociale duce la o astfel de desconcentrare. 
3. Creşterea cheltuielilor întreprinderii, care ar putea să fie suportate de către consumatori, prin creşterea preţurilor la produse şi servicii.
4. Insuficienţa de cunoştinţe şi experienţă. Conducătorii întreprinderilor au pregătire şi experienţă în activitatea economică însă nu au suficiente cunoştinţe pentru a se implica în soluţionarea problemelor sociale.

Pentru ca în Republica Moldova întreprinderile să se implice activ în activităţi sociale este nevoie de buna voinţă a oamenilor de afaceri, dar mai ales, de timp, de dezvoltare de durată a unui capitalism etic, social, „cu faţă umană”.

Printre parametrii, care influenţează negativ realizarea activităţilor de responsabilitate socială de către întreprinderile din Republica Moldova se pot enumera:

• influenţa negativă a perioadei de tranziţie spre economia de piaţă, ce s-a caracterizat prin inhibarea programelor sociale şi tendinţele generale ale întreprinderilor de a se dezice de infrastructura socială;
• nefamiliarizarea managementului întreprinderilor cu relaţia dintre RSI şi posibilităţile creării unei reputaţii pozitive a întreprinderilor pe piaţă, obţinerii unei loialităţi faţă de brand etc.;
• subestimarea atât de către întreprinderi, cât şi de persoanele cointeresate a efectului economic de la realizarea programelor sociale în practică;
• un nivel destul de jos al culturii în afaceri manifestat de către comunitatea de business din republică, ceea ce nu permite de a evalua la justa valoare activităţile întreprinderii din punct de vedere a respectării normelor etice (unele unităţi economice efectuează acţiuni de caritate şi totodată ajutând copiii din orfelinate, utilizează uneori munca copiilor în activităţile sale);
• atitudinea negativă a managementului unor întreprinderi faţă de programele sociale, considerându-le drept un consum ineficient al mijloacelor financiare disponibile şi o pierdere de timp.
• lipsa unei politici bine fundamentate la nivel de stat, orientate spre susţinerea practicilor de responsabilitate socială a întreprinderilor, crearea unor facilităţi fiscale pentru aceste activităţi. 

Responsabilitatea socială a întreprinderii are următoarele obiective principale: etica socială, protejarea mediului ambiant, şi eficacitatea economică. Prin realizarea acestora se asigură durata în timp a întreprinderii şi consensul social al acesteia cu comunitatea.

Una dintre definiţiile responsabilităţii sociale a întreprinderii se găseşte în documentul publicat de Comisia Comunităţii Europene, în iulie 2001. A fost prezentată Cartea Verde cu titlul Promovarea unui cadru european pentru Responsabilitatea Sociala a Companiilor. În acest document responsabilitatea socială a întreprinderilor se defineşte ca „un concept prin care companiile integrează,voluntar, preocupările de ordin social şi de protecţie a mediului in operaţiunile lor de zi cu zi, precum şi în relaţiile cu părţile interesate (stakeholders), pe măsură ce acestea sunt tot mai conştiente că un comportament responsabil conduce la un succes de durata în afaceri”.

Stakeholderi reprezintă părţile implicate şi influenţate, părţile participante, părţile interesate. Stakeholderii, „în accepţiunea de mai sus, includ următoarele grupuri de actori: patronii, administratorii, personalul angajat, sindicatele, clienţii, membrii, partenerii de afaceri, furnizorii (părţi implicate) precum şi opinia publică, concurenţii, guvernul, electoratul, ONGurile, grupurile de presiune şi influenţă, comunităţile naţionale şi internaţionale (părţi influenţate).”

Responsabilitatea socială a întreprinderilor presupune că acestea îşi doresc să treacă de la o cultură a exploatării resurselor umane, naturale şi financiare la o nouă cultură a administrării afacerilor prin adoptarea unei strategii fondate pe responsabilitate şi pe recunoaşterea impactului pe care activitatea lor îl are asupra tuturor partenerilor implicaţi şi influenţaţi.

În esenţă, responsabilitatea socială şi societală desemnează o atitudine a companiei, care constă în: respectarea legii, asumarea unui comportament etic, acordarea unei atenţii deosebite mediului înconjurător şi luarea în considerare a nevoilor şi intereselor tuturor partenerilor.

Prin integrarea CSR în managementul strategic şi operaţional, organizaţiile vor avea un impact pozitiv asupra societăţii şi mediului şi în acelaşi timp îşi vor spori reputaţia, preocupându-se nu doar de obţinerea de profit pe termen scurt, ci şi de poziţionarea lor în viitor.

Prin implementarea CSR, organizaţiile vor beneficia de o seamă de efecte directe cum ar fi: creşterea valorii mărcii, creşterea accesului la finanţare, forţă de muncă sănătoasă şi sigură, dezvoltarea managementului riscului şi siguranţă pentru conducerea corporaţiei, oameni mai motivaţi, loialitate din partea clienţilor, sporirea încrederii stakeholderilor, creşterea imaginii publice.

Ca răspuns la nevoia de a integra responsabilitatea socială în instruirea managerilor şi a personalului angajat  şi pentru a anticipa calificările care vor fi cerute acestora în viitor, pregătirea specifică în domeniul eticii în afaceri tinde să devină un element indispensabil în toate unităţile de învăţământ specializate. O politică dinamică a resurselor umane, formarea profesională la toate nivelele de competenţă şi un climat social favorabil sunt atuuri esenţiale, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung pentru o dezvoltare durabilă. Prin demersurile în ceea ce priveşte eco-concepţia, se poate contribui la salvarea materiei prime şi a energiei în fabricaţie.”

Responsabilitatea socială se poate manifesta şi oferii beneficii la diferite nivele. „„Conceptul responsabilităţii sociale oferă:

• la nivelul întreprinderilor, şansa dezvoltării de noi parteneriate – pe de o parte – precum şi cristalizării celor deja existente, pe de altă parte, în domenii precum dialogul social, dobândirea de calificări, egalitatea şanselor, anticiparea / adaptabilitatea la schimbare;
• la nivel local şi naţional, vizează coeziunea socială, respectiv protecţia sănătăţii;
• la nivel global, se referă la protecţia mediului şi la respectarea drepturilor fundamentale. 

Se pot identifica anumite modele de comportament în cadrul întreprinderii responsabile social în raport cu fiecare grup cointeresat. În raport cu acţionarii şi proprietarii – înştiinţarea acţionarilor despe implicarea în activităţile cu impact social, stabilirea unor atribuţii care includ obiective non financiare. În raport cu salariaţii – delegarea unei părţi a puterii câtre salariaţi, stabilirea ca prioritate a problemelor de securitate şi sănătate ale salariaţilor, încurajarea comunicării între salariaţi şi conducere, susţinerea salariaţilor în echilibrarea problemelor de muncă, familie şi dezvoltare personală. În raport cu clienţii – controlul impactului produselor şi serviciilor, în domeniul calităţii, securităţii si de mediu, răspunsuri rapide la reclamaţiile clienţilor. În raport cu mediul – angajarea în minimizarea impactului negativ şi optimizarea resurselor, integrarea valorilor de mediu in toate deciziile întreprinderii. În raport cu comunitatea – implicarea în acţiuni filantropice, recrutarea personalului din grupurile defavorizate, sensibilitate la obiceiurile şi cultura locală, sensibilitate la gen, conformitate cu drepturile omului. În raport cu contractanţii şi furnizorii – integrarea valorilor sociale şi de mediu în deciziile de piaţă, evitarea relaţiilor de afaceri cu parteneri care recurg la practici ilegale, răspuns rapid la reclamaţiile furnizorilor.

Responsabilităţile mediului de afaceri faţă de societate sunt definite şi de Principiile de afaceri CRT. Conform acestora, „companiile au faţă de comunităţi responsabilităţi de tipul obligaţiilor fiduciare, conform cărora, în raporturile cu grupurile cointeresate trebuie să ia decizii considerându-şi interesul propriu din perspectiva întregului.”

Conform conceptului de responsabilitate socială, „companiilor li se cere să se ţină cont de problemele sociale şi de mediu implicate de activitatea lor şi de interacţiunile cu grupurile cointeresate. Companiilor li se cere acum să facă mai mult decât să respecte legea, să investească mai mult în capitalul uman, în protejarea mediului şi în relaţiile cu grupurile cointeresate.”

Actualmente, problema responsabilităţii sociale a firmei devine o problemă ce îşi are reflectarea în mai multe documente oficiale ale unor organizaţii internaţionale. Astfel, „Organizaţia Naţiunilor unite a iniţiat setul de standarde de etică şi responsabilitate socială numit Acordul Global, prin care corporaţiile se pot angaja să respecte standarde internaţionale ce privesc drepturile omului, protejarea mediului şi raporturile de muncă. În 2001, Comisia Comunităţilor Europene a emis Carta Verde pentru promovarea unei abordări europene a conceptului de responsabilitate socială a mediului de afaceri.”

Sunt elaborate şi răspândite diferite coduri şi standarde pentru a formula responsabilităţile sociale ce revin mediului de afaceri. Iar „Principiile de afaceri CRT, publicate în 1994, reprezintă primul set de standarde de etică în afaceri şi de responsabilitate socială corporatistă.”

Conform Principiilor de afaceri CRT, în relaţia dintre comunităţi şi companiile responsabile social, acestea din urmă trebuie:

• Să respectăm drepturile omului şi instituţiile democratice, promovându-le oriunde ar putea fi aplicate principiile democraţiei.

Capitalismul moral are o legătură strânsă cu democraţia, ambele susţinând respectarea demnităţii umane.

• Să recunoaştem obligaţiile legitime ale guvernelor faţă de societate şi să susţinem politicile şi programele publice ce promovează dezvoltarea comunităţilor, cultivând relaţii armonioase între companii şi celelalte segmente ale societăţii. 

Mediul de afaceri are în calitate de îndatorire socială specifică de a susţine condiţiile sociale ce fac posibil statul de drept. Chiar mediul de afaceri are nevoie de condiţii sociale favorabile, de un mediu socio-cultural, care în care sunt recunoscute şi apreciate încrederea, competiţia şi asumarea riscului.

• Să colaborăm cu acele organizaţii care îşi propun să ridice standardele de sănătate, de educaţie, de siguranţă la locul de muncă şi de bunăstare economică. 
• Să promovăm şi să încurajăm dezvoltarea sustenabilă şi să jucăm un rol important în menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, precum şi în conservarea resurselor naturale. 

Mediul de afaceri trebuie să dezvolte şi să susţină dezvoltarea tehnologiilor existente, să susţină inovaţia pentru a obţine metode sustenabile de producţie şi instrumente pentru a uşura munca şi a proteja mediul.

• Să milităm pentru pace, securitate, diversitate şi integrare socială. 

Mediul de afaceri trebuie să contribuie la formarea capitalului social, deoarece o societate nesigură, în care există conflicte de proporţii, nu poate să fie prosperă. Oamenii devin nesiguri, păstrează banii în aur, bijuterii sau „la ciorap” fără să creeze posibilitatea investirii acestora.

• Să respectăm culturile locale. 

Trebuie respectată diversitatea şi integritatea morală a culturilor locale, deoarece devalorizarea culturilor locale reprezintă o ameninţare pentru valorile umane importante.

• Să acţionăm în calitate de cetăţeni corporatişti, participând la activităţi caritabile, susţinând proiecte educaţionale şi culturale, şi încurajând implicarea angajaţilor în problemele civice şi comunitare. 

Astfel, se recomandă ca o parte din veniturile obţinute să fie îndreptate către societate pentru a susţine capitalul uman şi social.

Stephen Young afirmă că „civismul corporatist este o formă a capitalismului în care afacerile sunt realizate conform unor standarde morale.” 

Aspectele morale ale afacerii la nivel macroeconomic

Care sunt valorile şi principiile morale ale afacerilor? În primul rând, maximizarea valorii pe termen lung a proprietarilor solicită o perspectivă de lungă durată. Dar aceasta solicită confidenţă care, la rândul său, necesită încredere. Iar valoarea proprietarilor presupune cu necesitate posesie şi, ca atare, solicită respectul dreptului de proprietate. Prin urmare, afacerile presupun un comportament care exclude minciuna, înşelătoria, furtul, crima, coerciţia, violenţa fizică şi orice ilegalitate, demonstrând în schimb onestitate şi spirit de dreptate.

E. Sternberg analizează conceptul de dreptate distributivă – concept important în etica şi teoria politică din ultimele decenii, lansat de John Rawls. În cea mai generală formulare, principiul dreptăţii distributive afirmă că recompensele acordate în cadrul unei organizaţii trebuie să fie proporţionale cu contribuţiile fiecărui membru al organizaţiei la realizarea obiectivelor acesteia. Dreptatea distributivă arată de ce se acordă beneficii: pentru contribuţiile aduse la realizarea obiectivelor asociaţiei. De asemenea, specifică şi cum trebuie alocate beneficiile: proporţional cu valoarea acelor contribuţii în urmărirea scopurilor unei asociaţii. Scopul afacerilor fiind maximizarea valorii, e logic să primească cele mai mari beneficii acei oameni care îşi aduc o contribuţie substanţială la prosperitatea unei firme.

În practică, cele mai multe organizaţii trebuie să urmărească simultan mai multe obiective. Dreptatea distributivă serveşte atât ca principiu de alocare a beneficiilor, cât şi ca principiu de selecţie şi promovare. Lucrătorii conştiincioşi merită să fie mai bine recompensaţi decât chiulangii. Însă dreptatea distributivă reglează mai mult decât remuneraţia. Ea determină cine să fie angajat sau concediat; alegerea firmelor ofertante cărora li se acordă, prin licitaţie, un contract şi, prin extensie, produsele, unităţile de producţie şi proiectele care să fie finanţate. În fiecare caz, criteriul relevant nu ţine de natura contributorului – identitatea şi motivaţia lui – ci numai de contribuţia lui ca atare. Dreptatea distributivă are în vedere realizările; dispoziţiile şi aspiraţiile sunt relevante în afaceri numai în măsura în care afectează efectiv sau potenţial valoarea pe termen lung a proprietarilor.

Dreptatea distributivă se referă exclusiv la contribuţia fiecăruia la prosperitatea afacerii şi nu are nimic de-a face cu valoarea morală a unei persoane ca atare.

Ceea ce este corect sau just din perspectiva dreptăţii distributive se raportează întotdeauna la scopul definitoriu al unei anumite organizaţii şi nu la un standard abstract, exterior.

Dreptatea distributivă se aplică în interiorul unei organizaţii, nu între organizaţii diferite. Nu este prin urmare nedrept ca o afacere să obţină profituri mai mari decât alta ori ca salariaţii de la o firmă să fie mai bine plătiţi decât cei de la o altă companie.

Dreptatea distributivă nu cere un tratament egal pentru toţi aceia care ocupă funcţii similare. Dimpotrivă: principiul dreptăţii distributive afirmă că aceia care au contribuţii mai mari merită mai mult decât ceilalţi.